Geticul`s Blog

Geticul`s BLOG salută ”SOS Roșia Montană”

2012-01-08T21:40:00.006+02:00

Dragi prieteni,

De astăzi, Geticul își pune-n slujba acestei cauze parte din spațiul liber disponibil pe blog si condeiul. Acelora dintre voi care incă nu au făcut încă acest lucru, vă sugerez cu prietenie să treceți la treabă! :)

Gânduri de bine!

P.S. Cauza ”SOS Roșia Montană” va avea o etichetă reperabilă în bara din dreapta, alături de celelalte domenii. Secțiunea dedicată, va fi updatată constant.

Ziua Națională a României.

2011-11-30T13:49:00.000+02:00

Din suma dorintei de unitate a generatii de romani si jertfa armatelor romane, a rezultat la inceput de secol XX, Marea Unire.

Era sfarsitul lui noiembrie, 1918 si dupa doi ani de participare activa la luptele Primului Razboi Mondial, Armata Romana pierduse pe campurile de lupta 350.000 de ostasi. Razboiul se sfarsise iar din cenusa si ranile deschise pe care acesta le lasase pe teritoriul Romaniei, renastea dorinta unei Mari Uniri. Un vis pastrat viu timp de secole in constiinta poporului vorbitor de aceeasi limba si purtator al acelorasi straie, despartiti doar interesele meschine ale unor politici primitive si espansioniste. Asa se face ca in zorii zilei de 1 Decembrie 1918, pe campia de la Alba Iulia erau 100.000 de mii de oameni, veniti din toate colturile regiunilor pentru a sarbatori Marea Unire. Dealtfel, perioada interbelica, cu toate neajunsurile ei (criza economica, reconstructia dupa razboi), a ramas ca una din cele mai frumoase perioade din istoria moderna a Romaniei.

Izbucnirea celui de-al doilea Razboi Mondial, gasea proaspatul stat din estul Europei intr-o postura mai mult decat delicata. Pe de-o parte, expansiunea bolsevica, de la granita de est iar pe de alta, legatura de sange a dinastiei regale cu Austria (si implicit, Germania). Astfel, la data de 23 august 1944, “pactul cu diavolul” este facut, regele este obligat sa abdice si Romania intra sub dictatura comunista. De atunci, timp de 46 de ani, importanta zilei de 1 decembrie dispare din calendarele festive. Regimul comunist manifestat screlotic in Romania de catre liderii sai, a aruncat intr-un con de umbra acest stat pentru jumatate de secol. Timp de 50 de ani, romanii au trecut prin toate atrocitatile specific bolsevice. De la arestari politice pana la interceptari ilegale, de la infometare pana la munca fortata. Decenii de crime oribile si lipsuri de tot felul care totusi, nu au putut oprima setea de libertate a romanilor.

Astfel, in decembrie 1989, in Romania avea loc prima Revolutie de stat, transmisa in direct la tv. Romanii si-au castigat prin manifestari si lupte in strada, Libertatea! - cu pretul sangelui varsat al tinerilor revolutionari asasinati miseleste. Intre primele decizii pe care noul guvern democratic le adopta, se numara si reinstaurarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Nationala a Romaniei.

Peste doar cateva zile, si pentru al 23lea an consecutiv de la caderea regimului comunist, batalioanele Armatei Romane vor defila in aplauze, salve de tun si muzica militara pe sub Arcul de Triumf din Bucuresti. Un ceremonial festiv prin care se sarbatoreste victoria si reusita infaptuirii unui vis de generatii.

Se poate spune ca Ziua Nationala a Romaniei, a patimit alaturi de poporul care o cinsteste. Sarbatorita cu fast si emotie in vremurile de pace si prosperitate, ori interzisa in vremurile de oprimare, aceasta a dainuit in spiritul romanilor renascand asemeni unei Pasari Phoenix, vestitoare a libertatii. Garantia libertatii stand tocmai in faptul ca aceasta zi poate fi si este intampinata in fiecare an, cu respectul si fastul cuvenit. Noi, urmasi ai stramosilor care au platit pretul de sange pentru existenta acestei zile in istoria noastra, avem datoria de a le cinsti memoria, an de an, nu doar prin serbarea ei, ci si prin propavaduirea importantei acesteia. Noi, romani din romanii de odinioara, care au pus mai presus decat orice alt orgoliu, interesul de tara, avem datoria de a face la fel, nu doar prin acte si fapte ci prin comportamente care sa cinteasca memoria strabunilor si numele tarii in care ne-am nascut!

S-au scris milioane de cuvinte in cinstea acestei zile de 1 Decembrie si totusi, fara modestie putem spune chiar si dupa atatia zeci de ani, ca, pentru fiecare in parte, 1 Decembrie reprezinta mai mult decat Ziua Marii uniri. Este ziua in care, in sufletele fratilor romani de pretutindeni s-a aprins flacara Libertatii, cea a impletirii unor destine, flacara vie a dreptatii mult asteptate de secole pe meleagurile noii Romanii.

Fastul acestei zile consta, dincolo de marsul cadentat al soldatilor ce defileaza pe strazile din fiecare oras al Romaniei, dincolo de fiecare drapel arborat drept semn al Libertatii, in fiecare traire intensa, a fiecarui roman in parte care va fi, alaturi de fratii sai, pe strazile din Romania, pe cele ale Italiei, sarbatorind cu bucurie si multumire, jertfa stramosilor cazuti pentru apararea unui ideal inaltator: UNIREA!

Acesta este unul dintre putinele fioruri care, mai presus de etnie, religie, nationalitate si sex, incalzeste fiecare inima, umezeste fiecare privire si intr-un final, inclina in semn de respect, fiecare coloana vertebrala, oricat de drepta ar fi ea! La multi ani Romania!

Un articol semnat, Radu Popa

Corectură, Alina Inbrea

Publicat de Agenzia Giornalistica Europea ”EuroItalia”

Memoriul colonelului (r) Ion Nicolescu

2011-11-20T16:17:00.000+02:00

Domnule presedinte,

Sînt colonelul în rezervã Ion Nicolescu, fost comandant al Brigãzii 7 Mecanizate ,,Grivita”, cu sediul în Ploiesti. Am fost comandant timp de 10 ani, din octombrie 1987 si pînã în februarie 1997, cînd, în urma unor aspecte pe care am sã vi le relatez, mi-am înaintat demisia. Efectiv, evenimentele la care am participat, si faima mea de comandant, prezentatã intens în mass-media, ,,au deranjat” multi generali, printre care si pe seful meu direct, generalul Mihai Palaghia. La mijloc au existat si cîteva ,,indicatii” din partea guvernãrii de atunci, cea tãrãnistã. Generalul Palaghia a ,,instrumentat” cum ,,trebuie” o gresealã a mea, a dat amploarea care i s-a ordonat si, ca urmare a propunerilor fãcute, am fost destituit din functie. Am încãlcat, în decembrie 1996, principiile actului de comandã, în sensul cã, neavînd alte posibilitãti si alte surse, am aprobat sefului de cabinet sã ia de la doi soldati suma de 220 de dolari, sumã folositã la protocolul organizat cu ocazia vizitei unei delegatii militare strãine. Fiind comandantul unei „Mari Unitãti de elitã a Armatei Române“ (asa s-a afirmat în mass-media), reprezentativã ca pregãtire, în perioada 1990-1997 am fost vizitat la ordin de aproximativ 26 de delegatii militare strãine, multe dintre ele fiind conduse de ministri ai Apãrãrii statelor respective. Datoritã activitãtii mele si evenimentelor la care am participat am fost considerat (si stiu din diverse surse, cum ar fi sefi ai unor Servicii Secrete) ,,comandant în anturajul presedintelui Iliescu”, iar Brigada pe care o comandam – „bomba PDSR”, eu fiind de mult timp vînat. Comandantii mei au dat conotatia ,,ordonatã” faptei mele si, ca urmare, scopul propus a fost atins. Ministrul Apãrãrii de atunci, Babiuc, m-a destituit, destituire prezentatã în presã si la televizor cu ,,surle si tobe”. În 1997, la Parchetul Militar Ploiesti s-a instrumentat un dosar ,,fabricat”, cu fapta comisã de mine. Am fost acuzat de luare de mitã. Timp de 7 ani, împotriva mea nu a început urmãrirea penalã, dosarul fiind clasat si pus bine, ,,la nevoie”. Ce s-a întîmplat veti vedea în continuare. Vã multumesc cã, dupã ce am iesit din penitenciar, am avut onoarea de a fi primit de dvs., cu Ioan Becali. Atunci, v-am prezentat, în mare, unele aspecte. Urma, cum ati ordonat, ca dupã alegeri sã vin la dvs. Nu am mai reusit. Am foarte multe sã vã raportez personal, cu speranta cã sînteti singurul care îmi poate face dreptate. Un comandant ca mine a fost îngropat de societate, mai precis de oameni rãi. Viata mea si a familiei mele este o dramã generatã de sãrãcie. Mi-ati spus cã îmi veti face dreptate, cã îmi veti da un serviciu, si am crezut tot ce mi-ati spus. Eu încã mai pot face multe pentru tarã si armatã. Si actuala conducere a MApN m-a invidiat pentru ce am realizat. În 1991, ei erau maiori, eu eram colonel. Dar, sã vã raportez în continuare. Domnule presedinte, eu n-am fost comandant în ,,anturajul” nimãnui, dar evenimentele la care am participat si ,,cum” am participat au fãcut sã se înteleagã clar cã am fost în slujba si în folosul anturajului mentionat mai sus. În 22 decembrie 1989, am fost primul comandant din Armata Românã chemat prin intermediul Televiziunii în Capitalã, pentru a participa la apãrarea Revolutiei române. Aprecierile din mass-media si ale unor persoane care au fost pînã în 2004 în functii foarte înalte, au arãtat cã mi-am adus o contributie decisivã la salvarea Televiziunii si victoria Revolutiei în Capitalã. De ce am fost eu primul comandant, veti întelege clar din cele prezentate mai jos. Unitatea pe care o comandam avea sediul în Ploiesti. Mai operativã si eficientã era chemarea unor unitãti din Bucuresti. Am înteles, cu durere, încã din decembrie 1989, cã, de fapt, am fost ,,instrumentul” (aproape) principal al unui grup de complotisti, al unor oameni care au mîinile pãtate de sînge, de sîngele acelora care au crezut în adevãrata Revolutie, ca si mine, de altfel. Unul dintre cei pãtati de sînge este chiar cel care a fost în fruntea Statului Român, presedintele Iliescu. Reamintesc si o parte din acei ,,revolutionari”, cum erau autointitulati, dar care, de fapt, au fost niste mizerabili complotisti, criminali, care nu au fãcut ce au ,,fãcut” pentru binele Poporului Român, ci mînati din interese proprii (pioni importanti în acele evenimente), Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, generalii Militaru, Vasile Ionel, Keller, Ciubãncan, Urdãreanu si altii. Multumesc lui Dumnezeu cã ordinul primit în noaptea de 22 decembrie ’89, acela de a pleca la Otopeni si a pune ordine acolo, m-a scãpat de manipularea directã a autorilor loviturii de stat din România în decembrie ’89, asasini ai tuturor celor care îsi dorm somnul de veci în cimitirele din tarã pentru ,,sfînta si dreapta cauzã a Revolutiei”. Considerîndu-i, ca sã spun asa, ,,datori” la mine pe Sergiu Nicolaescu si pe Ion Iliescu am insistat de mult, din anul 2000, si cu mai multã vehementã din decembrie 2002-ianuarie 2003, pe lîngã primul sã fiu încadrat pe o perioadã scurtã de timp, din nou, în Armatã, pentru cã eu nu beneficiez de pensie militarã din anul 1997. Am ajuns la niste discutii, în final foarte ,,dure”, cu dl. Sergiu Nicolaescu. În urma unei asemenea discutii i-am comunicat cã, dacã mã mai poartã mult pe drumuri cu promisiuni, sã nu uite cã eu sînt unul dintre cei care stiu adevãrul despre decembrie 1989 si cã va iesi un mare scandal. Chiar îngrijorat (l-am simtit, din voce), nervos, mi-a spus în decembrie 2002 cã va lua de la presedintele Iliescu aprobare pentru reactivarea mea. La sfîrsitul lui decembrie 2002 mi-a comunicat, dupã o discutie foarte durã, cã a obtinut aprobarea presedintelui pentru reactivarea mea si cã dl. ministru Ioan Mircea Pascu cunoaste problema. A rãmas ca dupã sãrbãtori sã mergem împreunã la Ministerul Apãrãrii pentru încadrarea mea. În perioada 15 ianuarie-20 ianuarie 2003, vãzînd cã mã amînã iar, i-am spus cã „am sã vin la dvs. si am sã vã aduc la cunostintã niste lucruri deosebit de grave“. Sergiu Nicolaescu a înteles exact ce am vrut sã spun. Mi-a comunicat dupã douã zile sã mã prezint la dînsul la Senat, pentru rezolvarea situatiei mele. Exact în dimineata zilei de 27 ianuarie 2003, doi politisti au venit acasã la mine, cu mandat de aducere, m-au însotit la PNA, Sectia Militarã, unde la ora 12,00 mi s-a adus la cunostintã cã sînt arestat pentru luare de mitã (între timp au mai ,,fabricat” si alte probe), dupã 7 ani de la acea faptã comisã de mine pentru a acoperi, efectiv din orgoliu, sãrãcia Armatei Române. În acea datã de 27 ianuarie 2003, împotriva mea a început urmãrirea penalã. Pe dosarul meu din 1997 scria, pe un biletel: ,,solutionati de urgentã”. Am fost arestat ,,preventiv” si la ,,urgentã”, dupã… 7 ani. Cazul meu de coruptie era deosebit de grav, trebuia solutionat urgent! A doua zi, sunat fiind de sotia mea si întrebat de ce am fost arestat, dl. Sergiu Nicolaescu a rãspuns cu multã satisfactie în felul urmãtor: „Gura bate fundul”. Din ianuarie 2003 si pînã în martie 2004 am fost tinut în stare de arest preventiv, procesul meu desfãsurîndu-se cu o încetinealã ,,ordonatã”. Practic, din martie 2003 si pînã în martie 2004, a stat pe loc. Nu condamn Justitia, desi ar trebui ca Justitia sã nu execute ordine. Condamn pe acei criminali care m-au adus aici, pentru cã am devenit incomod pentru ei. Nu le mai eram o unealtã, o fortã folositoare. Gura mea trebuie închisã dupã gratii. Condamn pe presedintele Iliescu, pe Talpes, pe gen. Naghi, Dan Iosif si Serviciile Secrete cã m-au tinut 2 ani în penitenciar. Din ianuarie 2003 si pînã în martie 2004 mi se prelungea cu ,,discernãmînt” si perseverentã mandatul cu cîte 30 de zile de cãtre ,,dreapta Justitie Militarã”, pe motiv cã sînt pericol social si cã as împiedica bunul mers al cercetãrii judecãtoresti. Dupã decembrie 1989 am participat, chemat fiind, la toate evenimentele postdecembriste, evenimente ,,negre” pentru tara noastrã, care ne-au pus într-o luminã nefavorabilã pe plan international. Am fost convins cã particip si am participat cu tot profesionalismul meu la instaurarea ordinii de drept în aceastã tarã. Atunci, pe loc, am realizat iar, cu indignare, cã sînt din nou folosit ca un instrument tare pentru niste interese personale. Ale cui? Ale acelora care m-au chemat în ,,baia de sînge” din decembrie 1989. Ale oamenilor avizi de putere. Mentionez cã, pe 13 iunie ’90, am fost chemat din ordin expres al lui Iliescu: ,,Nicolescu ne este loial si are o unitate foarte puternicã”. De atunci am început sã fiu considerat de Opozitie ,,om al lui Iliescu”, Opozitie care, în ’96, ajungînd la Putere, m-a înlãturat. În urma discutiilor ,,dure” cu dl. Nicolaescu, care a afirmat la un moment dat sã ,,mã ponderez”, cã s-ar putea sã am probleme, am început sã mã simt amenintat. Mai mult pentru familia mea. Stiam cã am de-a face cu oameni fãrã scrupule, cu criminali. Pe toate cãile am încercat sã ajung la dvs., dar nu am reusit. Mai exact, am fost împiedicat sã ajung, Serviciile asa-zise Secrete, la indicatiile „îngerului pãzitor“, dl. Talpes, avîndu-mã bine ,,prins” în baza lor de lucru. Nu neapãrat ca mãsurã de protectie, dar atunci mi-am luat unele mãsuri. Nu din teamã pentru mine. Nu am vrut sã ,,dispar” în vreun fel ceausist, iar opinia publicã, dvs. si alti români sã nu afle un adevãr, cel putin acela pe care îl stiu eu. Nu am vrut sã plec ,,nicãieri” si sã-l iau cu mine. Am vrut sã-l spun într-un fel. M-am înregistrat pe douã casete video si audio, cu tot ce am sã vã raportez dvs. în cele ce urmeazã, si le-am pus la loc sigur. Unele aici, unele în strãinãtate. Am si fost întrebat de mai multe ori în mod ,,elegant” în acest sens, chiar la sediul PNA: ,,Dvs. stiti foarte multe, nu ne spuneti si nouã? V-am putea ajuta”. Consider cã cele pe care am sã vi le prezint dvs. reprezintã adevãrata mea spovedanie în fata lui Dumnezeu. Mã simt usurat, stiu cã cele spuse de mine sînt în singurul loc unde meritã si trebuiau sã fie. Eu am fost în puscãrie, familia mea este muritoare de foame, neavînd nici un fel de venit. Am sotia grav bolnavã, trebuie sã sufere o operatie dificilã. De unde bani? Ce se va întîmpla cu viata ei? Am un copil cu o depresie puternicã, din cauza arestãrii mele. Familia mea este la mila prietenilor sãraci. Toate astea ca eu sã fiu arestat si sã tac. Nu am sã tac, domnule presedinte! V-am scris de multe ori, iar cînd eram arestat v-a scris si fetita mea. Nu vi s-a adus nimic la cunostintã. Vã raportam, în cele scrise, cã doresc, prin orice cale considerati dvs., sã vã aduc la cunostintã niste lucruri deosebit de grave. N-am vãzut, în viata mea, doi oameni mai avizi de putere ca Iliescu si Militaru. Oameni „de frunte“ a tot ce s-a întîmplat în decembrie ’89 si dupã aceea. Multi ,,binevoitori” din Opozitie, stiind cine am fost si la cîte am participat, s-au arãtat foarte interesati dacã stiu ceva. I-am considerat tot un fel de profitori, cu interese meschine, proprii. Nu vroiam, nu am vrut sã mai fiu ,,instrumentul” nimãnui. Scîrbit de ce, la ce, am participat, fãrã sã bravez, am refuzat sã primesc certificatul de revolutionar si de erou al Revolutiei. Nici eu, nici altii nu le-am fi meritat. Numai cei din morminte le meritã. O sã vã întrebati de ce mã îndrept cãtre dvs. Eu am fost si am rãmas un militar care nu se prea pricepe sã exprime ce simte. Vã raportez, sincer. Asa simt eu si sînt sigur cã nu mã însel. Am avut onoarea sã vorbesc cu dvs. si asa am simtit eu atunci. Odatã, cînd am fost la dvs., am avut onoarea sã vã prezint 7-8 luptãtori, din subunitãtile din fosta unitate comandatã de mine. Oameni crescuti de mine. Niste luptãtori deosebiti, care au executat în 1991-1993 misiuni în Somalia, Angola, Iugoslavia. Luptãtori care si acum îmi sînt devotati pînã la sacrificiu. Asa am instruit si educat eu militarii. De aceea am fost o fortã cît am fost comandant. Pentru cã si eu înteleg foarte bine fenomenul politic din aceastã tarã, vãd ce vreti sã faceti si vãd si cine vã împiedicã sau încearcã: cel avid de putere si clica lui, un criminal, din cauza cãruia au murit oameni, din cauza cãruia au fost schiloditi oameni la mineriade, din cauza cãruia tara noastrã a avut de suferit, din cauza cãruia eu am fost în puscãrie si familia mea a suferit de foame. Omul cãruia îi simt setea de putere, de sînge, chiar si acum, cînd este un bãtrîn cu mîinile pãtate de sînge. Domnule presedinte, toti fostii mei mari sefi, ministri ai Apãrãrii, sefi ai Statului Major General au afirmat despre mine cã sînt loial si credincios cu adevãrat. Asa sînt. Pînã la moarte, dar pentru cine meritã. Americanii, care m-au vizitat de douã ori, au crezut cã în Europa de Est nu existã asemenea trupe, asemenea ,,mare unitate, foarte bine pregãtitã”, numindu-mã ,,mercenarul din Carpati”. Am fost catalogat de ministri ai Apãrãrii, Stãnculescu, Spiroiu, Tinca si de mass-media ca unul dintre cei mai buni comandanti de Mari Unitãti din Armata Românã, a cãrui faimã eu am dus-o timp de 7 ani peste hotare. S-a afirmat, în 1992, cu privire la Brigada condusã de mine, cã este prima unitate a Armatei Române la standarde occidentale. La 39 de ani aveam gradul de colonel, iar la 42 de ani functia de general de brigadã. Am fost avansat la exceptional la gradele de locotenent-colonel si colonel. La 46 de ani am fost înlãturat de la comandã ca o mãsea stricatã, de tãrãnisti, ca fiind comandant în ,,anturajul” lui Iliescu. Iar Iliescu m-a arestat si întemnitat, de teamã sã nu îi dezvãlui mîrsãviile si sã arãt lumii cine are mîinile pãtate de sîngele din decembrie 1989, de sînge nevinovat. Ca sã tac, am fost arestat ca un criminal. Nu am sã tac. Îmi încredintez soarta în mîinile dvs. Sînt convins cã îmi veti face dreptate. Într-o discutie purtatã cu Iliescu, pînã în alegerile din 2000, discutie de aproximativ 30 de minute, el m-a întrebat de ce nu m-am înscris în PDSR, din 1997. I-am rãspuns: ,,D-le presedinte, mercenar am fost, mercenar voi rãmîne!” Nu-i puteam spune: ,,Nu mã pot înscrie într-un partid în fruntea cãruia este un complotist si un criminal, eu am structurã de militar, dreaptã”. Adevãrul va iesi, odatã, la ivealã. Si mai sînt si oameni adevãrati, care vor ca adevãrul sã iasã la ivealã. Am sã vã fiu credincios pînã la moarte. Nu sînt vorbe mari, spuse la disperare, sînt vorbe lucide, de adevãrat militar. Am fost si sînt omul faptelor mari. Asa sîntem marea majoritate a militarilor. Credinciosi cu adevãrat. Si dl. general Degeratu mã stie foarte bine, dacã are tãria sã fie drept. Poate cã dacã acest material va ajunge la dvs., Armata Românã va putea beneficia din nou mãcar de sfaturile unui mare profesionist, cãci eu am cazier pentru… 220 de dolari. Am 54 de ani si mã simt puternic. Puternic în adevãr, credintã si profesionalism. Am spus mereu ce-am gîndit. N-am cerut nimic, niciodatã, pentru mine. Am deranjat pe multi. Sã mã iertati cã vã raportez. În fruntea Armatei sînt generali de carton, iar altii de catifea. Eu îi cunosc foarte bine. De ce am eu curajul acum si sansa de a vã raporta tot ce am de gînd sã vã raportez? Pentru cã în 1997 am întîlnit un om deosebit, care m-a impresionat, fãrã sã exagerez cu nimic. Un lup singuratic care vrea binele tãrii, vrea dreptate. Pe dl. Constantin. Un om care a avut de pãtimit din cauza lui Iliescu si Nãstase si nu le-a lins blidele. Nu l-a slujit pe acel Iliescu, omul a cãrui minte îmbãtrînitã i-a fost luatã de aburii Tronului Puterii, si nici pe unealta si creatia lui, Adrian Nãstase. Dumnezeu a vrut ca, poate prin dl. Constantin, sã ajungã vorbele mele la dvs. Eu am fost un om loial si credincios si am fãcut fãrã sã vreau servicii mari unor criminali, care mi-au plãtit serviciile destituindu-mã si, dupã 7 ani, tinîndu-mã 2 ani în puscãrie, distrugînd viata mea si a familiei. Poate mã repet, nu disperarea, ci omul din dvs. m-au determinat sã mã adresez domniei-voastre. Pe ce mã bazez în ce afirm? Pe o înlãntuire simplã, logicã, realã cu tot ce vã prezint, pe care orice om de bunã-credintã o întelege. Pe firul evenimentelor trãite de mine. Pe tot ce înseamnã adevãr. Sã încep însiruirea evenimentelor, care duc clar la concluzia cã autorii crimelor din decembrie 1989 si pînã acum au fost în fruntea tãrii, Iliescu si altii, la care voi ajunge pe parcurs. Nu este drept sã rãmînã nepedepsiti, zîmbind în continuare, nevinovati, în fata Natiunii. Nu au existat teroristi strãini decît în legãturã directã cu autorii loviturii de Stat. Nu au tras în demonstranti nici securistii, nici militienii, nici Armata. Diversiunea a fãcut sã parã astfel. Au tras ,,teroristii” complotistilor, ai lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Keller, Vasile Ionel si altii. Sergiu Nicolaescu a avut si el un rol. Dar si-a riscat viata alãturi de mine în multe rînduri. Singurul care si-a riscat viata. Mi-a fãcut si dînsul rãu, nu conteazã. Dar numele lui nu a fost pomenit de teroristii prinsi, voi prezenta faptele asa cum au fost. Eu am prins asemenea teroristi si, efectiv, speriat de cei în slujba cãrora mi-au spus cã sînt (Putere-Guvern), dupã ce i-am ,,anchetat” mai ,,neortodox”, mai militãreste, le-am dat drumul. Apoi am ordonat sã se tragã fãrã somatie, fãrã menajamente, stiind în cine trag. Si am ucis destui. Mã rãzbunam într-un fel pe misiunea mea ingratã. Realizasem în slujba cui sînt. A criminalilor, a celor care au primit mai tîrziu titlul de ,,eroi ai Revolutiei”. Eroii adevãrati zac în cimitire. Ceilalti eroi ,,zac” în fotolii, de sub ale cãror spãtare nu se vãd crima si sîngele. Încep prin 4 întrebãri, la care voi rãspunde tot eu. Tot ce voi spune în continuare poate fi întãrit si argumentat pe date, pe ore, fapte, martori în viatã, pe care îi voi cita mai jos.

1) De ce am fost eu primul comandant din Armata Românã chemat prin intermediul Televiziunii, pentru apãrarea Televiziunii si a Revolutiei în Capitalã?

2) De ce Sergiu Nicolaescu s-a ,,lãudat” timp de 13 ani la televizor cã el a adus în Capitalã, în 22 decembrie, o fortã covîrsitoare (unitatea pe care o comandam eu), care, a afirmat dumnealui, ,,si-a pus amprenta în mod decisiv pe victoria Revolutiei în Capitalã”?

3) De ce m-a asteptat, personal, la Sãftica si mã grãbea sã ajungem cît mai repede, ,,cã pierdem Revolutia”, netinînd cont de 5 morti la Otopeni, morti efectiv din cauza dumnealui? S-a amintit cumva de ei, undeva? (Voi explica în derularea evenimentelor).

4) De ce eu (care, în fond, sînt disciplinat) am avut curajul nesãbuit de a nu executa în data de 22 decembrie ’89 ordinul primului-secretar al judetului Prahova, care suna clar: ,,Iesi si spargi demonstratia în Ploiesti”? Reamintesc cã la Putere era Nicolae Ceausescu. Rãspund la toate cele 4 întrebãri printr-un singur rãspuns: pentru cã am prevãzut cu aproape 2 ani înainte evenimentele ce vor urma. Cum? Vã rog sã cititi tot filmul evenimentelor, pe care doresc sã vi le prezint. În anul 1987, am primit ordin pe scarã ierarhicã sã pun la dispozitia Studioului Buftea un numãr de 400 de militari. Ulterior, am aflat cã dl. Sergiu Nicolaescu s-ar fi interesat ce unitate mai aproape de Bucuresti are efective mai bine pregãtite si de acolo sã-i fie pusi la dispozitie, zilnic, 400 de militari. I-a fost recomandat Regimentul 7 Mecanizat, al cãrui comandant eram eu. În urma ordinului primit, am dat dispozitiile legale pentru a pune la dispozitia d-lui Sergiu Nicolaescu un numãr de 400 de militari. Acesti militari urmau sã fie coordonati de seful de Stat Major de atunci, actualul locotenent-colonel în rezervã Stefan Gavadia. Am înteles cã filmele care urmau sã fie turnate erau ,,Mircea cel Mare” si ,,Coroana de foc”. Am fost invitat de Sergiu Nicolaescu la premiera acestor filme. Din interes profesional (sã-mi controlez militarii), m-am deplasat în mai multe rînduri la Buftea, dar si din curiozitate, sã vãd cum decurgeau filmãrile. Foarte multumit de ,,prestatia” oamenilor mei, dl. Nicolaescu a tinut sã mã cunoascã personal. Am discutat în nenumãrate rînduri. Între noi s-a înfiripat, din punctul meu de vedere sincer, o prietenie. Printre altele, mi-a spus cã ,,se vede de la o postã cã sînt militar adevãrat”. Dupã terminarea filmãrilor, cu succes, dumnealui m-a vizitat, în mai multe rînduri, la unitate. I-am organizat si niste trageri (îi plãceau foarte mult). De asemenea, 2-3 partide de vînãtoare. Acum înteleg cã antrenamentul la trageri, efectuat în poligonul unitãtii pe care o comandam, i-a prins bine în zilele de 22-30 decembrie 1989. L-am antrenat fãrã sã vreau. Eu îl respectam mult si sincer, pe atunci. Era vorba de marele regizor si actor Sergiu Nicolaescu. Mã mîndream, pe atunci, cu prietenia lui. Ne-am apropiat din ce în ce mai mult. I-am întors vizitele, ducîndu-mã sã-l vãd la Buftea si în multe rînduri acasã la dumnealui, în Bucuresti, pe Str. Zambaccian nr. 6. Îmi arãta din ce în ce mai multã prietenie, cu cît ne apropiam de decembrie 1989. Mai tîrziu, am înteles adevãratul ,,sens” al prieteniei în care credeam eu. O prietenie… mîrsavã, gînditã din timp, ,,bine regizatã”. A fost pregãtitã, fabricatã, conceputã în slujba unui scop murdar, sîngeros. Nu îl bãnuiam pe atunci. Lui îi trebuia o unealtã puternicã. Le trebuia un militar de fier, ca mine, bun executant si cu forte puternice, instruit exact ca mine. Si m-au avut. Fãrã sã vreau, sã bãnuiesc pe loc, le-am fost unealtã. Nu sîngeroasã, cãci, multumesc lui Dumnezeu, misiunile mele, modul cum au fost comandati, au fãcut ca militarii mei sã nu împuste nici un nevinovat. Dar am fost o unealtã puternicã, una din cele principale, cum au afirmat, mai tîrziu, acele ,,personaje” care au ocupat scaunul Puterii prin vãrsare de sînge nevinovat. Nu aveam de unde sti. De-abia în decembrie 1989 am vãzut clar tot ce s-a întîmplat, ce a fost plãnuit. Pe la începutul lui octombrie 1989 mã sunã dl. Sergiu Nicolaescu si mã invitã la dumnealui acasã, pe motiv cã avem mai multe de discutat. M-am deplasat cu soferul personal si cu sergentul-major, pe atunci, Mihail Olteanu, pe care dl. Sergiu Nicolaescu îl stia din timpul filmãrilor de la Buftea. Era ca un sef de cabinet al meu, neoficial. Soferul a rãmas în masinã. Eu si sergentul-major Mihail Olteanu am urcat la etajul I al vilei în care locuia dl. Nicolaescu. Mi-a spus cã a venit din strãinãtate de curînd. M-a cinstit cu whisky, spunîndu-mi sã iau si pentru protocol 2 sticle. Nu mai fãcuse asemenea gest. Din auzite, aflasem cã este foarte zgîrcit. Am rãmas surprins. Mi-a adus la cunostintã cã mai are de gînd sã mai facã un film si m-a întrebat cum mai stau cu pregãtirea militarilor din subordine, cã va solicita militari tot de la mine din unitate. I-am rãspuns cã, atîta timp cît voi fi comandant, nu ,,pot dormi” dacã militarii din subordinea mea nu sînt bine pregãtiti. Nu exageram cu nimic. Apoi, în aparentã dezinteresat, neîncrezãtor, m-a întrebat în ce stare se gãseste tehnica de luptã, stiind cã, de regulã, la acest capitol Armata nu stã prea bine. Si nu se însela. I-am rãspuns cã datoritã unor maistri militari foarte buni, deosebiti, eu stau bine si la capitolul tehnicã de luptã. Pãrea nedumerit. Ca niciodatã, mi se pãrea foarte stînjenit. Mã îndemna, tot ca niciodatã, sã beau. Si eu eram nedumerit vãzînd ,,stînjeneala” lui. Dupã aproximativ o orã de discutii pe diferite teme m-a întrebat deodatã: ,,Dar dacã, de exemplu, s-ar întîmpla ceva, dacã va fi nevoie de unitatea dumitale, în cît timp si cu ce forte (oameni, blindate) ai ajunge în Capitalã?” I-am rãspuns scurt, ca un profesionist: ,,Efectivele nu le pot sti exact, sînt în functie de gradul de încadrare al regimentului la acea datã, iar tehnica este scoasã în functie de efectivele avute”. A întrebat din nou: ,,Dar, minimum, cu cît crezi cã poti veni si în cît timp?” I-am rãspuns: ,,Cu minimum 700-800 de militari si cu o coloanã de blindate si masini de 7-8 km lungime, iar timpul depinde dacã deplasarea are loc ziua sau noaptea. Dar de ce mã întrebati asemenea amãnunte?” Mi-a rãspuns: ,,S-ar putea sã se întîmple ceva, s-ar putea sã se atenteze la siguranta nationalã, iar noi, ca patrioti, trebuie sã stim pe ce ne putem baza”. Luat pe nepregãtite, i-am rãspuns din nou: ,,Stati linistit, Armata Românã, împreunã cu celelalte forte din sistem, are un plan bine pus la punct în astfel de situatii. În ceea ce mã priveste, armata si tara se pot baza oricînd pe mine”. Nici prin cap nu-mi trecea atunci despre ce va fi vorba. Apoi, am plecat la Ploiesti. Din acea datã, începutul lui octombrie 1989 si pînã în 5 decembrie 1989 ne-am mai vãzut la Buftea, în douã rînduri. M-a întrebat cum stau cu efectivele, pentru cã va solicita pentru filmãri un numãr de 1.000 de militari. I-am rãspuns cã am în cazarmã 2.700 de militari si cã nu vor fi probleme. Martori sînt sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Peter Sandor din Covasna si locotenent-colonelul Stefan Gavadia, cascadorii Paul Fister si Liviu Fister. Pe data de 11 decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu mã sunã si mã roagã sã-i organizez o partidã de vînãtoare pentru data de 14 decembrie 1989. Apoi îmi spune sã dau o fugã pînã la dînsul, cã este la Buftea. M-am dus în data de 14 decembrie ’89, cãci ulterior mã sunase, spunîndu-mi cã nu poate veni la vînãtoare în data de 14 decembrie ’89. Am ajuns la Buftea în cursul dupã-amiezii. Era ocupat. Am stat ca sã-l astept la o cabanã a cascadorilor pe malul lacului, împreunã cu seful cascadorilor Paul Fister, soferul meu si sergentul-major Mihail Olteanu. A venit, m-a luat dupã umeri, ne-am deplasat cãtre malul lacului si mi-a spus: ,,La vînãtoare vin mîine (15 decembrie ’89). Mai vin cu cineva. Vezi cã în curînd va veni vremea sã arãti pentru tarã pregãtirea unitãtii pe care o comanzi. Am vorbit eu, vei avea un rol foarte important. Poti ajunge mare”. Eram foarte derutat. Eu aveam sefii mei. Ce rol avea Sergiu Nicolaescu în ,,ce urma sã se întîmple“ cu implicatii în sistemul militar? Am plecat la Ploiesti. A doua zi, vînãtoarea era organizatã. Martori sînt doi pãdurari actuali din comuna Vlãdeni si din Coada Izvorului, Ionel si Florin. Pe 15 decembrie ’89 m-a sunat si mi-a comunicat cã nu poate veni la vînãtoare, cã vine pe data de 16 decembrie ’89. Pe 16 decembrie ’89 mã sunã iar si-mi spune cã a intervenit din nou ceva si cã va veni pe 17 decembrie ’89 cu actorul Vladimir Gãitan. Pe 17 decembrie ’89 m-a sunat si mi-a spus: ,,Nu mai pot veni. Vezi ce se întîmplã în tarã! Ce ti-am spus eu? Fii pregãtit, atent, si asteaptã!” Atunci am înteles cam tot. Am început sã mã gîndesc… Treaba cu venitul la vînãtoare a fost o acoperire, în caz cã telefoanele îi erau cumva ascultate. Mã întrebam: ce sã astept? La ce sã fiu atent? Eu aveam ordine clare. Cum sã fac o miscare fãrã aprobarea sefilor mei? Asa gîndea comandantul, militarul din mine. Între 17 decembrie si 21 decembrie ’89 au urmat evenimentele cunoscute de toatã lumea. Nu m-a mai cãutat la telefon pînã în data de 21 decembrie ’89. Dupã cum se stie, pe 17 decembrie ’89 unitãtile Armatei Române primiserã indicativul de luptã si se gãseau cu efectivele complete în cazãrmi, gata de luptã. Pe 21 decembrie ’89, Sergiu Nicolaescu mã sunã si-mi spune cã vrea sã vinã la mine, sã vorbim si sã ,,tragã cîteva gloante” în poligon. Politicos, i-am rãspuns cã nu pot executa nici un fel de trageri, deoarece unitatea se gãseste în ,alarmã de luptã. A replicat, nemultumit: ,,Stiu, stiu, voi veni pînã la tine”. Am uitat sã mentionez cã, înainte, cu aproximatie în jurul datelor de 1-4 decembrie ’89, mi-a trimis printr-un anume domn Marian Gãman (care acum este seful lui de cabinet la Senat), sã-i reglez o puscã cu amortizor cu lunetã, o armã ultramodernã, un ,,Browning”. I-am reglat-o si dl. Marian Gãman a venit si a luat-o în cursul datelor de 10-11 decembrie ’89. Am fost uimit de performantele acelei arme. Avea un încãrcãtor cu capacitatea de 16 cartuse, calibru 5,6 mm, semiautomatã. Armã de profesionisti. În data de 21 decembrie ’89 am fost anuntat de la punctul de control al unitãtii, în jurul orelor 11,00, cã la poartã mã cautã dl. Nicolaescu, însotit de un domn. Am ordonat sã fie condus la mine. A fost condus si a intrat în biroul meu însotit de dl. Vladimir Gãitan. În biroul meu, în acel moment, se gãseau: actualii (ca grade) locotenent-colonelul Nicolae Drãghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Viorel Frãtilã, colonelul doctor Ion Cordos, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Gheorghe Drãghici. I-am rugat sã iasã, pentru a rãmîne singur cu cei doi. Amîndoi erau îmbrãcati în niste combinezoane negre, deosebite, gen trupe speciale. Sergiu Nicolaescu m-a întrebat dacã putem trage cîteva focuri în poligonul redus al unitãtii. I-am rãspuns cã nu se poate, pentru cã, în situatii deosebite, avem consemne bine stabilite. S-a cam supãrat. Apoi, pe un ton foarte grav, mi-a spus: ,,Te-am anuntat cã va urma «ceva». Am mare încredere în dumneata. O sã am grijã de cariera ta. Uite ce este, am nevoie de niste grenade. Nu-ti pot spune pentru ce, dar le voi folosi pentru binele tãrii”. Pentru mine, solicitarea lui era o încãlcare gravã a principiilor mele de militar. Am rãmas surprins si m-am arãtat contrariat. A simtit. ,,Le voi folosi pentru popor, ai încredere în mine”, a mai adãugat. Am sovãit. Îl respectam mult ca om si parcã un ,,impuls”, ceva din mine, m-a fãcut sã fiu binevoitor. Simtisem acel ,,ceva”. Toti doream cãderea dictatorului. L-am întrebat: ,,Ce fel de grenade, ofensive, defensive, de cîte aveti nevoie?” ,,O ladã, douã”, mi-a rãspuns. ,,Ofensive, sã nu facã schije multe”, a completat. Îmi educasem în asa fel subordonatii, aveau atîta încredere în mine, încît nu comentau, nici în gînd, vreun ordin pe care îl primeau. Aveau mare încredere în comandantul lor. L-am chemat la mine pe plutonierul Alexandru Grama , seful depozitului armament si munitie, si i-am spus de fatã cu cei doi: ,,Sandule, îmi trebuie 12 grenade ofensive. Vreau sã sperii fazanii în poligon. Ne întîlnim la postul 3, sã nu mai vadã nimeni, tinînd cont de situatia în care ne gãsim“. Locul era în afara incintei unitãtii. A rãspuns scurt: ,,Am înteles”. Dupã 30 de minute, ne-am întîlnit cu el la postul 3. Venise cu grenadele si cu masina lui personalã. Am luat grenadele, le-am pus în masina lui Vladimir Gãitan, au plecat, iar eu m-am întors în birou. Parcã simteam teamã pentru ce fãcusem. La plecare, mi-a spus: ,,Multumesc, nu m-am înselat cu privire la dumneata. Stai în asteptare. Tara nu va uita”. Am rãmas contrariat. Erau cuvinte mari: datorie sacrã, tarã. Dar stiam cã ,,ceva” se va întîmpla. Mã avertizase: ,,Vei avea un rol important”, mi-a spus. Pãcat cã atunci nu stiam în ce scenariu. M-au apucat frãmîntãrile. Eram un militar disciplinat, stiam cã gresisem grav. Mã simteam vinovat… Întotdeauna, însã, m-a atras ,,aventura”. Si o simteam. Nu stiam cum va fi. Pînã pe 22 decembrie, la ora 9,30, împreunã cu un grup de cadre din conducerea unitãtii, am mai pus lucrurile la punct, am urmãrit stirile la televizor, eram tensionati cu totii de ce momente trãiam. Am mai controlat o datã coloana si efectivele scoase în curte din data de 17 decembrie ’89. Asteptam. Pe 22 decembrie, la ora 10,00, am fost anuntat de la punctul de control: erau douã Dacii de Militie, al cãror sef era cãpitanul Mihai Stancu, seful Circulatiei pe judetul Prahova. Acum este adjunctul sefului Politiei Rutiere române. Am permis accesul masinilor în cazarmã, cãpitanul Stancu fiindu-mi bun prieten. Pe un ton glumet mi-a spus: ,,Hai, nu esti gata?” ,,Unde?”, l-am întrebat. ,,Unde? Am ordin de la primul-secretar Frãtilã sã te conduc în oras si sã spargi demonstrantii din Ploiesti”, a continuat. I-am rãspuns: ,,Misule, eu nu merg nicãieri. E vremea sã gîndim încet. Eu am sefi în Bucuresti. Hai sã bem ceva. Ai încredere în mine”. A spus agitat: ,,Dar a ordonat primul-secretar. Ãstia ne executã în situatia asta”. I-am repetat: ,,Ai încredere în mine, o sã fie bine”. De atunci, de cîte ori ne-am întîlnit, mi-a multumit de fiecare datã cã datoritã mie nu a fost pãrtas la o reprimare de demonstranti. Nu dupã mult timp, pe la 10,20-10,30 a sunat telefonul. Era primul-secretar, care, conform legilor de atunci, era comandantul fortelor întrunite ale judetului în acea situatie. Pe un ton foarte dur m-a întrebat de ce n-am plecat la Ploiesti. ,,Unde?”, am întrebat, ,,eu n-am primit nici un ordin”. ,,Atunci îti ordon eu, sabotorule, vorbesc eu cu Milea, te mãnîncã plutonul de executie”, a urlat, practic, la mine. Am martori pe cei aflati în biroul meu (i-am enumerat mai sus) si aproximativ 500 de cadre adunate sub fereastra biroului meu, pentru comunicãri de ordine, cã i-am rãspuns primului-secretar: ,,Vrei sã ies? Bine, am sã ies, mã desfãsor la nord si vã ar si vã însãmîntez pînã la sud, tiganul dracului!“, si i-am închis telefonul. Situatia se complica pentru mine. Am dat cadrelor de conducere dispozitiile necesare apãrãrii orasului Ploiesti si pentru înlãturarea de la Putere a conducerii de atunci a judetului. Am fost sunat apoi de fostul sef al Inspectoratului de Militie, colonelul Pescaru, care m-a amenintat iar. Ultimul care m-a sunat a fost fostul comandant al garnizoanei, generalul Dimitrie Popa, care mi-a spus: ,,Cãpitane, vei da socotealã în fata partidului”. I-am închis telefonul. Ulterior, acest general a ajuns, pentru merite deosebite, senator PDSR. Mã pot lãuda cã, instinctiv, am evitat o a doua Timisoara. Stiam cît de rãi sînt ploiestenii. Dar mai era si altceva: stiam ce va urma. Nu am iesit din cazarmã. Nu am mai rãspuns la telefonul cu numãr de oras. Nu dupã multã vreme s-a dat la televizor stirea cã ministrul Apãrãrii ,,trãdãtorul Milea“ s-a sinucis. Atunci am pus lucrurile iar cap la cap. Domnul Nicolaescu îmi spusese: ,,Vezi cã va urma ceva”. Am afirmat în fata celor prezenti: ,,Ceausescu si-a jucat ultima carte, fiti atenti în continuare!” În birou la mine erau: locotenent-colonelul Nicolae Drãghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Gheorghe Arici, locotenent-colonelul Viorel Frãtilã, colonelul dr. Ion Cordos, colonelul Mihai Stancu, sergentul-major Mihai Olteanu, sergentul Drãghici Gheorghe. Are loc apoi încercarea de discurs a dictatorului Ceausescu, se aud tipete, zgomote, explozii, dictatorul fuge. Am aflat ulterior de la dl. Nicolaescu cã zgomotele de explozii erau de la grenadele pe care i le-am dat eu si pe care ,,oamenii lui” le-au folosit împreunã cu toatã gama cunoscutã pentru a crea panicã, actiune care sã ducã la fuga dictatorului. La aproximativ 20 de minute de la fuga dictatorului, la televizor a apãrut Mircea Dinescu cu un grup de revolutionari, care dupã ce a anuntat ,,cã tara e liberã de comunism” a lansat apelul: ,,Cãpitanul Nicolescu de la Ploiesti sã vinã urgent pentru apãrarea Televiziunii!” – apel repetat dupã alte 10 minute. A fost vãzut si auzit de o tarã întreagã. M-am prãbusit pe un fotoliu. Am înteles ce sarcinã apãsa pe umerii mei. Toti ochii subordonatilor mei erau pe comandant. ,,Ce va face?” – se întrebau. Nu puteam pune în miscare o fortã considerabilã, de capul meu, la apelul unor ,,revolutionari”. Am telefonat la sefii mei. Nu aveau nici un ordin în acest sens. M-am gîndit, din nou, la cele discutate cu dl. Nicolaescu cu aproximativ 2 luni înainte. Îmi aminteam întrebarea: ,,În cît timp poti ajunge în Capitalã si cu ce forte, dacã este nevoie?” Întelesesem clar: ,,nevoia” apãruse. Nu aveam atunci notiunea de Revolutie. Fusesem chemat în Capitalã. Am dat dispozitiunile premergãtoare necesare efectuãrii unui mars cu o coloanã de luptã mixtã în Capitalã. La aproximativ 20 de minute, la televizor apare Sergiu Nicolaescu, care repetã apelul: ,,Comandantul unitãtii de blindate, de la Ploiesti, sã vinã urgent în Capitalã. Militarii lui sã poarte banderole Tricolore pe mîna dreaptã”. Nu am dat nici un ordin în acest sens. Dupã aproximativ 30 de minute de la al doilea apel am fost sunat de diversi civili pe telefonul cu numãr de oras, care îmi spuneau foarte indignati: ,,N-ai plecat, domnule? Pierdem Revolutia“. Deja din tovarãs ajunsesem domn. Erau pasi importanti pe drumul democratiei. De unde stiau niste civili numãrul de telefon al unui comandant din Ploiesti? Am vorbit iar cu sefii mei din Ploiesti si Bucuresti. Nici un ordin. Ceva îmi spunea sã plec, militarul din mine, nu. Au început sã aparã stiri care de care mai alarmante (mai tîrziu am vãzut cum ,,se fabricau”) stiri cu teroristi si cu ce mãcel se întîmplã în Capitalã etc. Putin mai tîrziu, mã sunã dl. Sergiu Nicolaescu, foarte panicat, nervos: ,,N-ai plecat, domnule? Pierdem Revolutia. N-ai înteles nimic din ce ti-am spus ieri?” (pe 21 decembrie). ,,Dacã plecai cînd te-am chemat, te numeam ministrul Apãrãrii!“. ,,Vei primi ordin, am luat aprobare”, mi-a mai spus.Mai tîrziu, m-am întrebat: de unde avea un regizor, fie el chiar Sergiu Nicolaescu, puterea atît de mare de a pune un cãpitan, comandant de regiment, ministrul Apãrãrii?! Nu glumea… Mi-a repetat de multe ori acest lucru atunci, dar si dupã 2-3-4 ani. Tot mai tîrziu, am înteles cum ar fi avut aceastã putere.Dacã dl. cãpitan Lupoi, care a avut un rol minor fatã de mine, a ajuns ce-a ajuns, eu ajungeam, pur si simplu, ministru. Cum veti vedea ulterior, as fi candidat pe post cu generalul Militaru. De unde avea aprobarea sã punã în miscare o fortã militarã de la Ploiesti? Nu forta conta, ci eu, pe care dl. Sergiu îl considera omul lui, un executant docil. S-a convins cã s-a înselat, mai tîrziu. Eu poate atunci am pierdut. Apoi am înteles cã, de fapt, eu am cîstigat. Nu mã simt direct pãrtas la nimic. Nu erau destule unitãti în Bucuresti care sã fie chemate pentru apãrarea Televiziunii? Spre seara zilei de 22 decembrie ’89 primesc ordin de la comandantul meu direct, pe atunci colonelul Tiberiu Costache, comandantul Diviziei 57 blindate: ,,Am primit ordine superioare sã pleci în Bucuresti cu jumãtate din forte la Televiziune, jumãtate la MApN. Sînt teroristi. Mor oameni. Se trage, vezi ce faci. Tinem legãtura”. Ce legãturã? Cu dumnealui am mai vorbit dupã aproximativ 10 zile, cînd a venit la Otopeni. De fapt, 10 zile nu am mai vorbit cu vreun comandant militar de-al meu. Am dat ordinele respective pentru mars, dupã toate canoanele regulamentelor militare: mars pe timp de noapte, coloanã mixtã, inamic necunoscut. Situatie complexã. În primul rînd, gravã era lipsa de date, de informatii. Aveam o coloanã lungã de 10 km, transportoare, tancuri, masini speciale, tunuri, cercetasi, camioane, 1.400 de militari în termen, 214 cadre. O fortã impresionantã pentru orice formã de luptã, darmite pentru ce urma, lupta în localitate! Era vorba pentru prima datã de luptã adevãratã si de vietile oamenilor mei. Mi-am luat toate mãsurile. Pînã sã plec, iar mã sunã dl. Nicolaescu, extrem de agitat: ,,Ce mai astepti? Pierdem Revolutia. Te astept la Sãftica”. I-am rãspuns, supãrat pe tonul de comandã cu care îmi vorbea. ,,D-le Sergiu, eu comand o unitate de luptã, nu filmez”. Iar mi-a spus: ,,Pãcat, erai ministru”. Am început deplasarea cãtre Capitalã. În dreptul postului de Militie Sãftica, coloana s-a oprit. Eu eram în ARO, la aproximativ 500 de metri de capul coloanei. Verificam coloana. Cercetasii maiorului Buinceanu m-au anuntat: ,,Tovarãse comandant, niste militieni vor sã vã vorbeascã”. M-am deplasat cãtre capul coloanei. Acolo, lîngã TAB-ul de cercetare, era un grup de 3-4 persoane îmbrãcate civil, înconjurat de militarii cercetasi. M-am recomandat. Unul dintre ei s-a prezentat: ,,Sînt colonelul Nitu (ulterior generalul Niculae Nitu), am primit ordin sã vã transmit un biletel cu un ordin transmis telefonic”. Pe biletel scria: ,,Vã prezentati la Bãneasa, la generalul Mocanu, comandantul Apãrãrii A.A. a teritoriului (CAT)” Am început deplasarea. Dupã 30 de minute, cercetasii m-au anuntat cã s-au întîlnit cu dl. Sergiu Nicolaescu. Asa cum îmi spusese la telefon, mã astepta. M-am deplasat din nou cãtre capul coloanei. M-am întîlnit cu dumnealui. Foarte agitat, m-a anuntat cã pe drum s-a tras asupra lui, cã i-a fost lovitã masina si cã are motorul avariat. Se trãsese asupra lui din dreptul casei Postelnicu. Era cu o masinã personalã, un Renault 19. Era foarte nervos. Mi-a spus, de fatã cu ofiterii cercetasi, maiorul Buzea si locotenentul Buinceanu Marian, pentru a 3-a oarã: ,,N-ai venit cînd te-am chemat. Ti-ai ratat cariera. Te fãceam ministrul Apãrãrii. De acum, executi ordinele mele. Am împuterniciri în acest sens”. I-am rãspuns: ,,D-le Sergiu, eu abia sînt cãpitan, mai am mult pînã la ministru, iar de executat, execut dupã ce mã consult cu sefii mei”. ,,Nu întelegi, domnule, cã este Revolutie, cã pierdem Revolutia dacã nu ne grãbim? Voi, militarii, sînteti toti rigizi – a replicat, extrem de nervos. Am împuternicire sã mergi cu mine, cu toate fortele, la Televiziune”. A avut dreptate. La sediul C.A.T. generalul Mocanu mi-a confirmat. Ordinul suna asa: ,,Cu toate fortele la Televiziune, cu dl. Nicolaescu!” Am înteles cã aprobarea era datã de generalul Victor Stãnculescu. Am omis ceva foarte important. La plecare, am primit un ordin care mi s-a pãrut bizar, total nemilitãresc pentru o actiune de luptã. A fost primul ordin pe care eu nu l-am executat, pentru siguranta oamenilor mei. Fãrã munitie suficientã nu ai cum sã lupti. Ordinul specifica sã plecãm la luptã cu ,,o unitate de foc, gurã de foc”. Asta, de exemplu, înseamnã ca un pistolar sã aibã asupra lui 300 de cartuse. Foarte putin. Mai tîrziu, am înteles cã prin acest ordin se ,,urmãrea” ca militarii români sã nu aibã fortã de ripostã în fata asa-zisilor ,,teroristi”. Sã rãmînã, în 15 minute, fãrã munitie. Dacã se urmãrea ca Armata sã asigure victoria Revolutiei, s-ar fi ordonat cît mai multã munitie. ,,Altii” asigurau victoria Revolutiei. Armata era chematã sã facã fatã la diferite diversiuni, ca sã se poatã afirma cã, printre altii, si Armata a tras în demonstranti. Încãlcînd ordinul (ca si la prima ,,Mineriadã”, voi exemplifica) am dat ordin sã se ia o cantitate imensã de munitie si toatã hrana în curs de preparare si hrana rece din tot depozitul unitãtii. Munitie si hranã, care mi-au prins foarte bine în urmãtoarele 10 zile, cînd, efectiv, am actionat singur. Cînd mai aveam vreo 2 km pînã la Piata Scînteii, m-am urcat cu dl. Sergiu Nicolaescu pe primul transportor de cercetare. A cerut o cascã si un pistol mitralierã. I-am satisfãcut ,,pofta” de a arãta ca un rãzboinic adevãrat. Desi se trãgea în populatie, în Bucuresti, desi erau ,,teroristi”, pentru protectia lui si pentru a fi cît mai putin vizibil si mascat în întunericul noptii – totusi s-a îmbrãcat într-un trenci (balonzaid) de culoare albã si un fular mare si alb, de mãtase, la gît, desi afarã nu era frig. Ca si cum le-ar fi spus la teroristi: ,,Eu sînt, cel în alb, trageti! (dar nu în mine!)”. La intrarea în Piata Scînteii am întîlnit prima baricadã. Revolutionari, masini, rabe, eram surprins. Cu basculante în fata tancurilor mele. El fiind recunoscut de revolutionari, ni s-a facilitat deplasarea, fãrã probleme, mai departe. Le-a spus celor de la baricadã: ,,Sînt cu cãpitanul Nicolescu, cel de la Ploiesti, cel chemat de noi”. Cu ocazia acelei opriri a dat un interviu unui reporter francez cu camerã de filmat. Eu înteleg bine franceza. L-am auzit clar: ,,Stãpînim situatia. Totul este sub control. Sînt cu o unitate foarte puternicã”. Tot cu niste francezi a venit la Otopeni, pentru a le ,,prezenta” unitatea pe care dumnealui a adus-o în 22 decembrie ’89 în Capitalã. Cã a contribuit personal, decisiv, la victoria Revolutiei în Capitalã. Ulterior, într-un interviu, ,,Dl. Sergiu Nicolaescu dialogheazã”, afirma cã ,,venirea blindatelor de la Ploiesti «aduse» de el a salvat Televiziunea si a contribuit decisiv la victoria Revolutiei în Capitalã”. De asemenea, mai afirmã cã a luat legãtura cu unitãtile militare de la Podul Otopeni, Castelul „Elena Lupescu“ pentru a asigura trecerea podului de cãtre unitatea de sub comanda mea si continuarea deplasãrii în Capitalã, de urgentã. Am sãrit peste episodul ,,Podul Otopeni” pînã la oprirea de la Piata Scînteii, pentru a explica modul în care a luat dumnealui legãtura cu unitãtile militare de la pod (unitãti de apãrare antiaerianã). Atît de bine a luat legãtura, a asigurat intrarea în ordine în asa fel, încît la Otopeni au rãmas 5-6 morti si 2 rãniti. Morti despre care Comisia de cercetare a evenimentelor din decembrie nu a amintit nimic. Relatez: am ajuns la pod. Am oprit coloana pentru douã scopuri pur militare. Dl. Nicolaescu nu a fost de acord sã mã opresc si mã grãbea spre Capitalã. L-am rugat sã mã lase sã-mi comand unitatea. Am ordonat sã se execute cercetarea de geniu a podului (ca sã nu fie minat) si sã dau misiunile de luptã în Capitalã, respectiv la Televiziune. Cînd comandantii de subunitãti se adunau cãtre capul coloanei din stînga, din incinta unitãtii militare de la pod, cu care vorbise dl. Nicolaescu, si din spatiul liber între unitatea de la Castelul „Elena Lupescu“ si blocurile de la pod (stînga podului) s-a deschis un foc deosebit de puternic asupra coloanei regimentului cu mitralierele antiaeriene în bãtaie terestrã. De asemenea, s-a tras si cu alte categorii de armament. Pe asfalt zburau sute de gloante. Atunci, practic, i-am salvat viata d-lui Nicolaescu, împingîndu-l dupã un TAB. Eu, din reculul împingerii, am cãzut în genunchi pe asfalt. În timpul cînd se trãgea foarte puternic, 4 masini Dacia coborau de pe pod si se deplasau cãtre Ploiesti. Au intrat în acel foc ucigãtor. Am vãzut scene de cosmar, de la 3-4 metri. Masinile lovite de sute de gloante s-au oprit instantaneu. Trupurile din masini au fost, practic, ciuruite. Zeci de mitraliere grele si usoare de pe masinile de luptã ale coloanei de sub comanda mea au deschis focul în directia de unde se trãgea cãtre noi. Forta si densitatea extraordinarã a focului nostru au fãcut liniste în douã minute de la declansare. Sergiu Nicolaescu striga: ,,Dã comanda sã plecãm, am întîrziat destul!” ,,Stati sã vedem ce este cu cei din masini! Sînt multi morti, rãniti”, i-am replicat. ,,Lasã, domnule, mortii, pierdem Revolutia, sîntem asteptati!” Nu l-am ascultat. Am lãsat mortii si rãnitii în seama a 3 militieni apãruti acolo. Atunci au fost rãniti cãpitanul Adrian Stãnescu si încã un militar. Martori la tot ce-am relatat cu privire la acest incident sînt foarte multi. Exemplific pe: colonelul Nicolae Alexe , colonelul Vasile Zlat, colonelul Gheorghe Oncescu, cãpitanul magistrat Florin Olteanu, locotenent-colonelul Marin Istrate, maiorul Adrian Ioanid, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Nicolae Hariga, maistrul militar Vasile Ene, plutonierul adjutant Teodor Zaharia, sergentul Gheorghe Drãghici s.a. Mai mentionez cã a fost o gresealã intentionatã, chemarea unei asemenea forte ca a mea în Capitalã, mã refer la compunerea coloanei si la genul de luptã care urma sã se ducã. Luptã de stradã. A fost chematã pentru ,,lauda” domnului Nicolaescu, pentru a crea haos, spaimã si diversiune. ,,Strategii Revolutiei” au stiut ce fac. Trebuia sã mi se spunã atît: ,,Trãgãtori izolati” – nu teroristi – trag în populatie si, cu 200 de militari, plus compania de cercetare, ,,curãtam” fiecare stradã si bloc, de la Bãneasa si pînã la Televiziune si din alte locuri ,,fierbinti”. Ce sã fac cu tancurile, cu tunurile, cu mitralierele grele? Sã dãrîm blocurile în care erau oameni? Întreaga dezordine a fost bine gînditã. O regie perfectã. Diversiune si haos. Doar aveau pe cineva expert în regie... Relatez în continuare, subliniind ideile care atestã regia acelei ,,Revolutii“, mai clar spus ,,loviturã de stat”, cine a condus-o, cum au manipulat oamenii, Armata si alte forte. Oameni care si-au pãtat mîinile de sînge nevinovat, dintre care unul a fost în fruntea Statului Român, Ion Iliescu. Viata a fãcut sã lucrez în diferite domenii, chiar în cele numite ,,speciale”. Întîmplãtor, mi-am aruncat o privire si pe celebrul dosar de urmãrire informativã cu numele de cod ,,Corbii”. Cine credeti cã apãrea în dosar alãturi de generalii Serb, Militaru, Vasile Ionel, Keller Paul? Domnii Iliescu, Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu si altii. De ce a fost chemat colonelul Gheorghe Trosca, sef de Stat Major la USLA în ’89, în fata MApN si împuscat? Pentru cã, printre altele, a instrumentat „Dosarul Corbii”. ,,Corbul” (generalul Militaru) si altii nu l-au iertat. Pãcat. Era un mare patriot. L-am cunoscut personal. Si-a slujit tara cu credintã. Oare asta sã fie soarta militarilor patrioti? Unii împuscati, altii aruncati în închisori? Iar comandanti care au tras la Timisoara, unii, iar altii, care au cãlcat în zilele de 21-22 decembrie ’89 demonstrantii cu TAB-urile, acum sînt generali cu 3 si 4 stele în fruntea Armatei Române. Era mare haos, dezordine, diversiune. Am ordonat sã se încercuiascã Televiziunea cu personal si blindate pe aliniamentul strãzilor Dorobanti, Zambaccian, Pangrati. Afarã, la interval de 2-3 minute, se auzeau împuscãturi izolate, seci, si lîngã noi mai cãdeau cîte un civil, cîte un militar. La Televiziune, în noaptea de 22/23 decembrie ’89 am avut primul soldat împuscat mortal si alti 4 militari grav rãniti. Soldatul-erou ucis se numea Costel Crap. Iar printre rãniti era soldatul Stefan Gunie, lovit de 4 gloante. Speriat cã nu sînt si eu ,,mascat” în alb, noaptea, ca dl. Sergiu Nicolaescu, m-am lipit de dumnealui si am putut fuma linistit. Eram, lîngã dumnealui, în deplinã sigurantã. Atunci cînd a introdus mîna în buzunarul de la pantaloni i-am vãzut la sold un pistol Magnum 44 (mã pricep foarte bine la arme), mare, argintiu, de toatã frumusetea. La un moment dat mi-a spus: ,,Mergem la etajul XI, la guvern, la ordine”. Am întrebat contrariat: ,,Care guvern?” ,,Vei vedea” – mi-a rãspuns, si a mormãit ceva de conducãtori. Am plecat, pentru protectie, cu 2 militari: sergentul Gheorghe Drãghici si soldatul Stefan Istrate. Eram convins cã ,,teroristii” trag intens asupra ,,revolutionarilor”, care de ore întregi dirijau si transmiteau Revolutia în direct. Credeam cã în sediul Televiziunii vom umbla tîrîs. Dar mã înselasem. Am urcat pe jos 11 etaje. În Televiziune era o liniste si o organizare desãvîrsite. Se vedea clar cã fiecare stie ce face. Nici urmã de glont tras în Televiziune, asupra Televiziunii. Se trãgea, din ce în ce mai des, însã. Dar asupra oamenilor din stradã. Oameni dintre care au murit destui cu gîndul la libertate, la democratie, pentru Revolutie, pentru dreptate. Nu trãgeau „teroristii“ lui Nicolae Ceusescu, cum se anunta intens. Ei l-au pãrãsit cu totii. Trãgeau ,,revolutionarii” lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu si altii. Trãgeau pentru victoria Revolutiei, ca Nicolae Ceausescu sã moarã cît mai repede, pentru crearea de panicã si necunoscut. Trãgeau în adevãratii revolutionari. Am ajuns la etajul XI al Televiziunii si am intrat într-o încãpere. Acolo se gãseau: domnii Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Cazimir Ionescu si alte 2-3 persoane. Era liniste si organizare perfectã. Multi intrau cu niste biletele în mînã, le arãtau celor de la masã, apoi ieseau. La un moment dat, Ion Iliescu si Gelu Voican-Voiculescu i-au spus cuiva pe un ton foarte rãstit: ,,Stai, domnule, nu dãm asta acum. Stirea asta. Nu le încãleca. O dai peste 20 de minute”. Dupã aceea, Sergiu Nicolaescu le-a spus: ,,Am venit cu comandantul de la Ploiesti. Stiti, cel de care v-am spus mai de mult. Ce facem?” Petre Roman a exclamat, ironic: ,,Hai, domnule comandant, te asteptãm de 6 ore. Cum slujesti Revolutia? Ai 5.000 de blindate si nu vrei sã ne dai si nouã?” Mazilu mi-a fãcut semn sã înaintez în fata lui. Era în centrul mesei. Pe un ton amabil, îmi ordona, practic: ,,Domnule cãpitan – plecasem tovarãse cãpitan de la Ploiesti, acum eram domn la Bucuresti – dai o companie la Palat, o companie la Garã, o companie la MApN, o companie…” L-am întrerupt: „Sînteti domnul Mazilu, nu? V-am vãzut la televizor pînã sã plec. Nu pot dispersa fortele cum vreti dvs. Regimentul este o celulã care luptã sub comanda mea, nu am legãturi radio viabile, care sã-mi permitã sã comand unitãti larg dispersate. Ordinul a fost sã vin cu toate fortele, aici”. M-a întrerupt, spunînd supãrat: ,,Noi te-am chemat. Dumneata ce-ai înteles? Sã comentezi? Sergiule, pe cine ai adus? Timpul trece”. Atunci i-am rãspuns: ,,Nu aveti nici dreptul si nici autoritatea sã-mi comandati. Vã rog sã-mi faceti legãtura cu generalul Gusã”. La telefon era ,,de serviciu” un cãpitan, Paul Jerbas, fost coleg cu mine în Scoala Militarã. El, am aflat ulterior, dezertase de la unitatea unde lucra (Spitalul Militar) si a venit pe post de ,,telefonist” al conducãtorilor Revolutiei, la etajul XI al Televiziunii. Pentru merite deosebite în munca de ,,telefonist”, pentru cã era pãrtas la ,,adevãr”, mai tîrziu a fost numit în functia de secretar general al viitorului guvern din primul mandat FSN. Dl. Mazilu, încurcat în zelul lui de fermitate, mi-a spus: ,,Vorbeste cu ministrul Apãrãrii, generalul Militaru”. I-am rãspuns cã generalul Militaru este în rezervã si nu are nici un fel de competente în comanda Armatei. Atunci, foarte nervos, a strigat la mine: ,,Bãi, cãpitane, nu executi ordinul guvernului? Te arestez!” Eu am arãtat de multe ori în cariera mea cã sînt un militar nedus la bisericã. Asa am procedat si atunci. Le-am ordonat celor 2 militari care erau cu mine sã introducã gloante pe teavã, am scos pistolul si am spus: ,,Care guvern, bã?Eu nu stiu de nici un guvern. Pe cine arestezi, pe mine? Fã-mi urgent legãtura cu generalul Gusã. Unde m-ati adus, d-le Sergiu? Sã fiu arestat?” Sergiu Nicolaescu mi-a sugerat cã este bine sã execut ordinele d-lui Mazilu, ale guvernului. I-am rãspuns cã eu nu execut decît ordinul sefilor mei, dar întrucît nu am legãtura cu ei, vreau sã vorbesc cu generalul Gusã, cu el aveau legãtura. Toti erau împietriti de atitudinea mea, dar mai mult de cele 2 pistoale mitralierã, atintite asupra lor. Paul Jerbas mi-a fãcut legãtura cu generalul Gusã, care m-a întrebat unde sînt si ce forte am cu mine, ordonîndu-mi sã mã duc la Otopeni, pe aeroport, sã pun ordine acolo, specificînd: ,,Vezi cã aerogara este ocupatã de teroristi, care au luat ostateci. Prea multe nu am timp sã-ti spun. Am încredere în tine, Nicolescule. Bine cã m-ai sunat, nu avem forte acolo. Blochezi pistele, nu se aterizeazã, nu se decoleazã. Pentru sigurantã, nimeni”. L-am rugat sã repete ordinul sã-l audã si Paul Jerbas si sã-l poatã comunica ,,guvernului”. M-a întrebat: ,,La care dracu’ guvern esti? Eu sînt la dracu’, la CC”. Apoi am pãrãsit încãperea, amenintîndu-i cu armele pe cei amintiti mai sus. Toti mã priveau urît, dar la nici unul n-am simtit atîta urã în privire ca la Ion Iliescu. Sergiu Nicolaescu a venit dupã mine pînã jos, unde mi-a spus, nervos: ,,M-ai fãcut de rîs! Ti-ai ratat cariera (chiar cã dupã 8 ani am ratat-o, mi-au plãtit cele de atunci). Nu pleca la Otopeni. Vei avea pierderi mari. Aici e «locul» important unde este guvernul. Rãmîi aici. Voi aranja eu totul”. ,,Vã rog sã mã lãsati în pace. Plec la Otopeni, unde am primit ordin. M-ati încurcat destul pînã acum. Ce este cu acest guvern?” ,,Sînt noua Putere, mi-a rãspuns. Dã-mi un TAB sã mã ducã pînã acasã”. ,,Nu vã mai dau nimic. Plec la Otopeni”. Si am plecat. Am dat ordinele de deplasare necesare. Relatez, în continuare, punctînd faptele si situatiile din care a reiesit cã cei care trãgeau erau chiar oamenii celor din acel ,,guvern” de la TVR. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni, chiar în sediul Flotilei 50 Specialã, la comanda cãruia erau coloneii Tenie si Tudose. Aici am fost, pînã pe 9 februarie ’90 comandantul Fortelor de Sud ale Aeroportului Otopeni. Am avut în subordine: fortele mele, Flotila 50 Specialã, Regimentul 10 Aviatie-Transport, un batalion de tancuri din R.2.Mc. si un batalion de parasutisti de la Buzãu – Bobocu. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni pe 23 decembrie ’89, la orele 11,00. Am organizat o apãrare circularã, pe 3 cercuri concentrice. Aici, ,,teroristii” n-au putut intra. Dar în perioada 23 decembrie 1989-1 ianuarie 1990 ne-au hãrtuit cu focuri de arme automate zi de zi, dar mai ales noaptea. Simtind pe pielea lor riposta de foc a regimentului de sub comanda mea si a fortelor din subordine s-au linistit. Aflînd apoi ,,cine sînt”, i-am lãsat sã-si care mortii, au cãrat vreo 15, si am tras fãrã somatie, fãrã milã. Veneau cu masini Dacii si trãgeau din mers, apoi fugeau cînd cercetasii mei i-au urmãrit cu blindatele speciale. În final, vãzînd ce pãtesc, încercînd sã creeze diversiuni pe Aeroportul Otopeni, s-au lãsat pãgubasi. În urma, sã zic asa, a încãierãrilor de foc avute cu ,,teroristii”, într-o zi cercetasii mei au prins unul. Era pînã în 27 decembrie ’89. L-au adus la mine. Martori sînt locotenent-colonelul Stefan Garadia, locotenent-colonelul Gheorghe Ariciu, cãpitanul Dan Jugãnaru, maiorul Marian Buinceanu, sergentul-major Mihail Olteanu, plutonierul adjutant Mihai Malanca, sergentul Gheorghe Drãghici. L-am interogat. Ne-a însirat povesti cu ,,ce stia” de mult: ,,arme de vînãtoare”, ,,Revolutie”, ,,grupuri” de oameni de bine în slujba poporului etc. Fãcea, practic, pe nebunul. L-am lovit dur si am ordonat sã fie dus în arestul Flotilei 50 Speciale. Noaptea, în jurul orelor 4,00 sergentul Drãghici m-a anuntat cã a venit un caporal de schimb de la corpul de gardã, care i-a transmis cã ,,teroristul” prins vrea sã vorbeascã cu mine (a specificat, „cu cel care l-a lovit“). Plutonierul adjutant Mihai Malanca era lîngã mine. M-am deplasat la arestul Flotilei 50 Speciale. ,,Teroristul” era foarte agitat si nervos. A spus cã vrea sã vorbeascã numai cu mine, vãzîndu-mã însotit de garda mea de corp, sergentul Gheorghe Drãghici. I-am replicat cã poate vorbi linistit, nu are de ce sã se fereascã. M-a ,,luat tare”, spunîndu-mi: ,, O sã ai mari necazuri! Vei da socotealã, eu sînt în slujba tãrii, a «oamenilor» care conduc acum aceastã tarã”. Cã o sã mã recomande cui trebuie, dacã dau dovadã de întelegere si-i voi da drumul. ,, Cui?” – l-am întrebat. Nu pãrea prost deloc, cum a vrut sã parã prima datã. Aveam în fatã un om siret si abil, inteligent. ,,Sefilor mei”, mi-a rãspuns. În caz contrar, va avea el grijã sã ,,mã aranjeze”. Atunci, foarte enervat de tupeul lui, si cã mã sculase la ora 4.00 noaptea, pentru a mã ameninta, l-am lovit cu pistolul în cap, i-am bãgat teava pistolului în gurã si i-am spus cã dacã nu-mi dezvãluie cine îi conduce, îl împusc pe loc. Drept completare am armat pistolul. I-am mai spus cã, dacã îmi mãrturiseste, îi dau drumul. Si… i-am dat drumul. Am rãmas perplex de ceea ce am auzit, efectiv m-am simtit amenintat, speriat. Am pus pe loc toate lucrurile cap la cap, începînd cu douã luni în urmã. A afirmat cã seful lui, al lor, un grup, era un inginer, nu-i mai retin numele, dar cã au sefi mari – actualii conducãtori. A pronuntat numele lui Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu. Atît a spus, si a întrebat dacã mai vreau alte lãmuriri. Devenise stãpîn pe el. Avea si de ce. M-am gîndit la ,,acel guvern”, care mi-a spus cã mã aresteazã. L-am întrebat de ce trage în oameni. A rãspuns: ,,Tragem în cine trebuie, unde trebuie, ca sã fugã sau ca sã moarã Ceausescu”. Efectiv am înghetat. Aveam de-a face cu oameni organizati, cu oameni din ,,guvern”, care îmi puteau ,,schimba” soarta oricînd. Sergentul Drãghici a auzit tot. Le-am povestit tot si plutonierului adjutant Mihai Malanca si sergentului-major Mihail Olteanu. Malanca mi-a fost coleg de scoalã. Le-am ordonat sã nu spunã nimãnui, dacã tin la familiile lor. M-am gîndit, iar, la chemarea mea televizatã: ,,În cît timp, în caz de nevoie, ajungi în Capitalã?” Sergiu Nicolaescu. 12 grenade ofensive. Pusca cu lunetã si amortizor. Guvernul de la Televiziune. Teroristii si cine le erau sefi. Mã numeau ministrul Apãrãrii. ,,El e comandantul de care v-am spus. L-am adus” – ,,Dacã îmi dai drumul, am eu grijã, vorbesc cu sefii mei”. Am înteles în ce ,,joc” intrasem. Cãrui ,,joc” îi fusesem instrument greu. Mã temeam pentru familia mea. Familie care acum suferã de foame. În perioada 28 decembrie – 30 decembrie ’89 militarii cercetasi ai actualului maior Dan Jugãnaru au executat foc, cu mitralierele de pe TAB-ul de cercetare, asupra unei cãrute cu 3 indivizi în ea, care nu s-au supus somatiilor. Se îndrepta cãtre pãdurea situatã la sud de localitatea Otopeni. Unul dintre ei a fost rãnit, nu grav, în zona abdomenului, iar unul din cai a fost împuscat mortal. În cãrutã erau 2 lãzi cu munitie pentru pistol-mitralierã calibru 7,62 mm. I-am interogat la fel de ,,elegant”, pe rînd, pe toti trei. Stiam acum cu cine am de-a face, ai cui oameni sînt. Eram curios ce-mi vor spune. Dacã voi afla aceleasi date, sau alte informatii. Doi n-au scos o vorbã, celui de-al treilea, celui rãnit, i-am spus: ,,Dacã nu spui adevãrul legat de ce te-am întrebat, te las într-un transportor si te tin acolo pînã se scurge tot sîngele din tine. Se meritã?” Am si dat un ordin, în acest sens, plutonierului adjutant Niculae Hariga. În final, a spus: guvern, democratie, Mazilu, Gelu Voican, Iliescu si încã 3 persoane necunoscute. Cei de lîngã mine au înmãrmurit. Maiorul Dan Jugãnaru, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Niculae Hariga. Le-am spus cã, dacã tin la familiile lor, sã tacã. Si cã eu stiam, de cînd am fost chemat prin apelul lansat de Televiziune, si sã aibã încredere în mine, cã totul va fi bine. De capturarea celor 3 au aflat si coloneii Tenie si Tudose, cei care comandau Flotila 50 Specialã. Le-am comunicat cã a fost vorba de o confuzie, cã erau revolutionari. Le-am dat drumul. Mai exact, au fost însotiti de militari de la Flotila 50 Specialã la Parchetul Militar Bucuresti. Am înteles, apoi, cã nu au fost luati în evidentã si cã li s-a dat drumul, din… lipsã de probe. Întelesesem, încã o datã, foarte clar, cine erau teroristii. Nu am mai luat prizonieri. Am dat ordin tuturor unitãtilor din esalonul 5 si patrulelor de cercetare mobilã în acest sens. Îmi era rusine. Mã simteam pãtat de sînge, murdar, pãrtas la crimã. Pentru un militar, este un sentiment groaznic, înjositor. Ca o revoltã, am ordonat sã se tragã fãrã somatie. Ce mi-a fãcut Ion Iliescu? Dupã ce l-am amenintat cã, dacã nu mã reactiveazã, fac scandal, ,,va iesi scandal mare”, m-a arestat. De teamã sã nu spun cuiva ce am scris aici. Cum ar fi sã apar lîngã dl. Cosmin Gusã si sã sustin cu probe, date, martori, logicã, afirmatiile dumnealui, cã Iliescu este o persoanã santajabilã, tinînd cont de cele întîmplate în decembrie ’89? Ce-ar spune, cum ar reactiona, nu Poporul, ci numai urmasii mortilor ,,Revolutiei”? Ce-ar spune mutilatii si rãnitii „Revolutiei“? Ca recompensã a serviciilor aduse, am fost arestat. Ceream prea mult. Pensia militarã dupã 30 de ani de armatã si 10 ani de comandant. Îmi dispãruse ,,cheful” de Revolutie. Trãiam drama celui ajuns complice la crimã fãrã voia lui, nevinovat. Multumesc lui Dumnezeu cã nu am iesit din cazarmã pînã în 22 decembrie ’89 si cã militarii mei nu au tras decît în ,,teroristi”, nu în oameni sau revolutionari nevinovati. De aceea am ordonat sã se tragã puternic, fãrã milã. Dupã cum am mai relatat ,,i-am lãsat” sã-si care vreo 15 morti si rãniti. Am auzit de la unul dintre ei: ,,Ãsta care apãrã Aeroportul e nebun. Sã fugim. Nu stie «chestia»”. A fost ultima lui vorbã. Sînt un trãgãtor de elitã, recunoscut, renumit. Tot din ,,indicatii” am rãmas pe Aeroport, în misiune, în rezerva FSN-ului pînã pe 9 februarie 1990. Prima unitate chematã prin intermediul Televiziunii. Ultima retrasã în cazarmã. De ce? Mã considerau comandant în slujba lor. S-au convins cã sînt profesionist. S-au ,,convins” si tãrãnistii, si liberalii pe timpul mineriadelor. Am fost catalogat, dar, atentie! – ,,Comandant în anturajul lui Iliescu”. Si, în 1997, m-au debarcat. A fost o loviturã usoarã (?) Cei pe care i-am servit, în ianuarie 2003 m-au arestat. În slujba cui am fost eu? A Poporului, a Revolutiei? Nu, a criminalilor! Ce puteam sã le spun eu mamelor soldatilor mei morti si rãniti? Celor care au îndurat frig, foame, gloante. Cã au fost unelte? Nu. Le-am spus cã au fost eroi. Si, dupã cum s-au comportat, au fost adevãrati eroi. Toti soldatii participanti la Revolutie au fost avansati la gradul de sergent. Atît am putut face pentru ei. Rãnitii mei n-au primit nici o diplomã. Au primit altii. Au primit chiar si ,,teroristii”. Multe onoruri si certificate. Eu am avut cel putin tãria sã refuz, tot. Eram scîrbit. Militarii mei au fost eroi. Eu am fost unealta. Nu stiau, nu stiam cã nu mai departe de 19 februarie 1990 uneltele bune, credincioase, vor fi din nou puse la lucru. De data aceasta de un guvern oficial, de o conducere care, atunci cînd era la strîmtoare, spunea: ,,Sã vinã comandantul de la Ploiesti cu trupele”. Si asa multi în Ploiesti îmi spuneau în spate ,,Nea Nelu Cotrocelu”. De ce mã chemau pe mine la orice eveniment? Nu erau destule unitãti în Capitalã? Ba da, dar eu eram al lor, al lui Sergiu Nicolaescu, unealta bunã, puternicã, credincioasã. Nu aveam ce face. Eu eram militar. Executam ordine. S-a tot vorbit de teroristi, gloante speciale. Da, au fost teroristii lor si au fost si gloante speciale. Eu am avut douã. Cu o zi înainte ca dl. Sergiu Nicolaescu sã vinã pe Aeroport cu o delegatie francezã, dupã 1 ianuarie 1990, sã se laude ce unitate puternicã a adus dumnealui personal pentru victoria Revolutiei, colonelul Vasile Zlat mi-a adus douã gloante speciale. Eu mã pricep foarte bine la armament si munitie. Nu mai vãzusem în viata mea asa ceva. Într-o noapte, un terorist, cred cã de aceastã datã adevãrat, s-a ,,distrat” trãgînd într-o barã de fier de grosimea bratului. 7 gloante pe linie verticalã. Bara se gãsea la 30 cm de capul maiorului Gheorghe Argeseanu. L-a iertat? Le era fricã de tancurile mele?... Am fotografiat aceastã barã. Am fãcut foarte multe alte fotografii. Gloantele erau:

- unul calibru 12 mm, mai lung;

- celãlalt de 14 mm, mai gros si mai scurt;

- nu aveau cãmasã de alamã;

- nu aveau urme de ghinturi;

(concluzia: trase de armã cu teavã de mare calibru).

- foarte grele;

- culoare brunã;

- aveau santuri fine, perpendiculare, erau neobisnuite.

I le-am arãtat lui Sergiu Nicolaescu. Cînd le-a vãzut, a tresãrit si a întrebat: ,,De unde le ai?” I-am rãspuns. ,,Da? Dã-mi-le mie, stii cã sînt colectionar!” ,,D-le Sergiu, nu vi le pot da. Le voi tine ca amintire, sînt trofee de rãzboi” – am spus, în glumã. Cu el era si un cameraman din Studioul Armatei. Am lãsat sã filmeze gloantele, puse pe statia ,,Motorola” din palma mea. Nu am acceptat sã-mi filmeze fata (ca protectie). Filmul se gãseste în arhivã la Studioul MApN. Domnul Sergiu a insistat. L-am refuzat. Dar tot a cîstigat. E un victorios. A informat unde trebuia. ,,Nicolescu are douã gloante. Nu avem nevoie de probe”. Dupã douã zile am fost chemat la MApN, din ordinul ministrului Militaru. Mi s-a transmis ordinul sã le iau, ca sã vadã si dl. ministru gloantele. Mi-am luat mãsuri de protectie. M-am deplasat cu 7 masini blindate speciale, conduse de maiorul Adrian Ioanid. I-am ordonat clar. Îmi era teamã. Mã gîndem la colonelul Trosca si la generalul Militaru. Era un ofiter cu totul special. ,,Adriane, dacã nu vin în douã ore, mã cauti. Dacã nu mã gãsesti, dãrîmi cu rachetele MApN si incendiezi tot”. A rãspuns cum îl stiam: ,,Am înteles”. Am fost condus la ministrul Militaru în birou. Cu el mai era si seful meu direct, generalul Paul Keller, chemat asa, peste noapte, din rezervã si numit comandantul ,,Diviziei 57 Blindate”. El fusese trecut în rezervã, pe linie moartã, de Ceausescu în 1984. Dintr-o datã, devine foarte capabil si este numit comandantul uneia din cele douã Divizii de blindate operative din România. Era frate de suferintã cu generalul Militaru, în „Dosarul Corbii“. Am intrat în birou. M-au invitat sã iau loc. Ministrul Militaru mi-a spus: ,,Pentru merite deosebite si un spirit de sacrificiu de adevãrat militar, ne-am gîndit sã te trimitem la un curs în Rusia. Ce zici?” Ei amîndoi erau legati sufleteste de Rusia. Fãcuserã ambii Academia Militarã „Frunze“. Am motivat cã nu pot, cã am o situatie familialã mai grea (nu minteam, mama a decedat în ’93), am multumit si am întrebat dacã mai au ceva sã-mi ordone. M-au luat pe departe. Militaru m-a întrebat care mai este situatia pe Aeroportul Otopeni, afirmînd: ,,Bine cã te-am trimis pe tine acolo”. N-am avut timp sã rãspund nimic. Keller m-a întrebat, direct: ,,Ai adus gloantele?” Am rãspuns cã da. Mi le-a cerut sã le vadã. Am scos gloantele si le-a luat. Le-a arãtat generalului Militaru. Acesta le-a privit scurt, apoi i-a fãcut un semn. Keller mi-a spus: ,,Domnule maior, se confiscã. Trebuie sã le dãm la expertizã”. Am insistat sã mi le dea, dar m-au refuzat ferm. Apoi mi-au comunicat cã sînt liber. Scopul chemãrii mele era confiscarea gloantelor. Sergiu Nicolaescu îi informase cã le am. Si au fost confiscate. Am plecat usurat, ca dintr-o cuscã de lupi. Doresc sã mai mentionez, încã o datã, numele celor care au auzit cele declarate de cei doi ,,teroristi”, care au afirmat în slujba cui sînt: sergentul Gheorghe Drãghici; sergentul-major Mihail Olteanu; maiorul Adrian Ioanid; maiorul Dan Jugãnaru; maiorul Marian Buinceanu; maiorul Ionel Stan; plutonierul adjutant Mihai Malanca; plutonierul adjutant Niculae Hariga. Toti sînt în viatã si stiu unde pot fi contactati. Relatez, în continuare: pe 19 februarie 1990 am primit ordin sã mã deplasez cu aproximativ 600 de militari, transportoare blindate, autocamioane, pentru a apãra de demonstrantii rãi, ,,turbulenti”, suna în ordin, Palatul Victoria. Erau miscãrile de stradã cunoscute, din februarie 1990. Ordinul primit, munitia, m-au lãsat perplex. Mai tîrziu, seara, cînd au venit minerii, am fãcut legãtura. Ordinul suna clar: toti militarii sã aibã asupra lor munitie de manevrã. Eu, credincios principiului ,,paza bunã trece primejdia rea” si avînd experienta Revolutiei, am ordonat: ,,Toti ofiterii, în numãr de 40 si un numãr de 200 de militari de ciclul II, sã ia munitie de rãzboi. Militarii de ciclul I, în numãr de 300, munitie de manevrã”. A doua oarã cînd încãlcam ordine transmise de civili Armatei, ordine care se voiau pasnice. Aici vreau sã sugerez, sã scot în evidentã, dacã e nevoie, încã o datã, chemarea minerilor de cãtre presedintele Ion Iliescu. Dupã incidentele din timpul zilei de 19 februarie 1990, seara au venit minerii. Erau impresionanti ca numãr, murdari, beti, cum se stie, dar eu am stat la un metru de ei si i-am oprit. Le-am stat în fatã cu militarii dispusi pe 3 centuri. Cîte 200 de militari pe fiecare. TAB-urile erau dispuse unul în altul, pe lîngã treptele de la Palatul Victoria. S-a vãzut si la televizor. Cînd s-au apropiat minerii, i-am somat prin portavoce sã se opreascã, altfel ordon foc în plin. Au înaintat, iar cei din fata mea au replicat: ,,Cu ce? Aveti doar gloante de manevrã”. Atunci am înteles de ce ne-au trimis cu gloante de manevrã. Am ordonat primului rînd de militari, cel din fata minerilor (ciclul II si ofiteri) sã arunce din încãrcãtoare, prin manevrarea închizãtoarelor de la arme, cîte 6-7 gloante pe caldarîm. La vederea gloantelor de rãzboi, au întepenit toti, inclusiv cei beti. I-am întrebat: ,,Ce vreti, cine v-a chemat?” Unul mai tînãr (era bãut) nu s-a putut abtine si a rostit: ,,Cum cine? Iliescu“. A fost lovit peste fatã de un miner mai în vîrstã, care a spus: ,,Nu ne-a chemat nimeni. Am venit noi sã facem ordine, sã ne facem dreptate. Vrem sã vorbim cu dl. Iliescu”. I-am oprit. M-am deplasat în interiorul Palatului Victoria si am anuntat ofiterii care asigurau paza lui Ion Iliescu si Petre Roman cã minerii vor sã vorbeascã cu ei. Au urmat evenimentele cunoscute. Noaptea, la orele 2,00, am primit ordin sã dau de mîncare la mineri, iaurt si pîine. Era grija presedintelui pentru minerii demonstranti, care au fãcut ce au fãcut în Capitalã. Stim cu totii ce. La fel, pe 13 iunie 1990. Mi s-a comunicat cã sînt chemat din ordinul expres al presedintelui Iliescu. ,,Esti omul lor, nea Ioane” mi-a spus, în glumã, generalul Mircea Muresan, comandantul meu de atunci. Acum este general de armatã, în fruntea Armatei Române. În acele evenimente am pus ordine la Televiziune în 20 de minute. Am retinut 2 mineri, dupã 2 zile, care au spus cã au venit în control la Televiziune. Interogîndu-i, în duba de Stat Major a comandantului, mai militãreste, au afirmat cã au fost chemati de dl. Iliescu, sã se termine odatã cu miscãrile de stradã. Martori au fost maiorul Ionel Stan, maiorul Sandu Panait, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Vasile Dragomir, plutonier adjutant Mihail Malanca, locotenent-colonelul Stefan Gavadia. Dupã toate cele fãcute pentru Revolutie si mineriade, am început procesul de modernizare a Armatei Române ca pregãtire, mod de pregãtire. M-am angajat pe 6 martie 1990 în Sala Parlamentului cã, dupã o conceptie proprie, prezint în 8 luni o unitate model, modernã. Am reusit. Acest concept a fost denumit ,,Experimentul colonelului Nicolescu”. În 1992 s-a afirmat pe postul national TVR 1, cu referire la Marea Unitate comandatã de mine: ,,România dispune de unitãti la standarde occidentale”. Pentru merite deosebite la Revolutie am fost avansat la gradul de maior, grad ce trebuia sã-l primesc în august 1989, cînd nu s-au avansat ofiterii superiori. Pentru merite deosebite si contributii personale remarcabile ,,la îmbunãtãtirea instructiei în trupele de uscat” am fost avansat, la exceptional, la gradele de locotenent-colonel si colonel. Am fost apreciat de mass-media ca ,,o figurã de legendã a Armatei Române”. Am avut o contributie importantã pentru ei în Revolutie. Am participat la instaurarea ordinii de drept în România dupã decembrie ’89. Eu am stiut si stiu foarte multe despre Revolutie. (Multe date, amãnunte exacte cu privire la cele relatate, le voi pune la dispozitie cînd va fi nevoie). Am raportat împrejurãrile în care „legenda Nicolescu, comandant, simbol al Revolutiei”, cum am fost denumit – a ajuns în Penitenciarul Rahova. D-le presedinte, am fost considerat unul dintre cei mai buni trãgãtori din Europa. De exceptie, de elitã. Am dovezi. Nu mã egaleazã nici unul din Trupele Speciale, Brigada Antitero, SPP. Am casete care aratã acest fapt. M-am pregãtit 28 de ani. Am tras 2 vagoane de munitie. Pot demonstra oricînd, poate vã pot fi de folos dvs. sau ministrului Apãrãrii. Vã rog sã faceti dreptate, sînt convins cã veti face.

D-le presedinte, mi se refuzã dreptul la pensie. Vã rog sã vã gînditi la familia mea, serviciu nu am, pensie nu. Asta merit eu? Eu sînt coruptul tãrii, cu 220 de dolari? Vã rog sã mã ajutati si poate mã puteti primi într-o audientã.

Cu deosebitã onoare si multumiri,

Colonel (r) Ion Nicolescu, fost comandant al Brigãzii 7 Mc. Gri

Razboaiele daco-romane. O alta perspectiva

2011-11-19T11:13:00.000+02:00

Bitdefender. Sub semnul lupului dacic

2011-09-18T13:23:00.001+03:00

Antivirusul numărul 1 în lume are o identitate nouă, îndrăzneaţă.

Bitdefender, liderul pieţei româneşti de securitate a informaţiilor, anunţă finalizarea unui proces complex de rebranding. El surprinde evoluţia companiei de-a lungul celor 10 ani de luptă împotriva ameninţărilor informatice şi reflectă misiunea sa în contextul unui mediu virtual din ce în ce mai provocator.

Nevoia unei noi identităţi este, pe de o parte, urmarea firească a succesului constant pe care Bitdefender l-a înregistrat încă de la înfiinţare, în anul 2001. Pe de altă parte, ea reflectă obiectivul companiei de a pătrunde pe noi segmente de piaţă prin dezvoltarea şi implementarea de tehnologii competitive în combaterea ameninţărilor informatice contemporane. Astfel, actuala identitate promovează integritatea şi eficienţa, în calitatea lor de valori cardinale ale Bitdefender.

Brandient, liderul pieţei româneşti de branding şi design, a răspuns provocării de a crea un brand care să se ridice la nivelul valorii produsului. Agenţia s-a ocupat de conceptualizarea şi implementarea strategiei, a realizat identitatea vizuală şi noul ambalaj şi a organizat sesiuni de brand engagement în interiorul companiei. Scopul final al procesului de rebranding este acela de a accelera evoluţia companiei, în pas cu succesul global al brandului şi cu performanţele excepţionale ale produselor, demonstrate prin testările internaţionale de specialitate.

În ceea ce priveşte identitatea vizuală, Brandient a pus la dispoziţia Bitdefender un simbol cu multiple conotaţii: imaginea legendară a dragonului-lup care se găsea pe stindardele de luptăale dacilor. Jumătate lup, jumătate şarpe, totemul îi proteja pe daci în timpul războaielor, fiind astfel asociat cu ideea de invincibilitate. În interpretarea modernă semnificaţia brandului este completatăde atributul inteligenţei superioare, devenind astfel relevantă în contextul societăţii digitale. Totodată, dragonul-lup accentuează originea româneascăa brandului.

Noua generaţie de produse de securitate, Bitdefender 2012, oferă protecţie inteligentă şi neintruzivă împotriva celor mai noi ameninţări informatice şi, în acelaşi timp, răspunde nevoilor de securitate ale utilizatorilor. Printre cele mai recente funcţionalităţi se numără protecţia la navigarea în reţele sociale şi opţiunea Auto-pilot. Aceasta optimizează automat procesele care asigură integritatea sistemului, pe baza configuraţiei şi a cerinţelor defensive ale utilizatorului. Totodată, noua funcţie de scanare inteligentă, Scan Dispatcher, reduce impactul procesului de scanare asupra resurselor sistemului.

Bitdefender este optimist în ceea ce priveşte viitorul securităţii informatice şi îşi continuă misiunea de veghe asupra sistemelor şi datelor clienţilor săi.

http://www.bitdefender.ro/

Geometria sacră a Catedralelor

2011-08-28T17:39:00.001+03:00

Geometria sacră de pe fațadele Catedralelor

Încã din cele mai vechi timpuri, construcţiile cu destinaţie religioasã au respectat o serie de trasee regulatoare în spatele cãrora se aflau diverse semnificaţii. Referitor la Catedrale, primul “mesaj invizibil” este cel al geometriei nevãzute de pe faţadele acestora, care traseazã un Arbore Sephirot (Arborele Vieţii în cosmogonia ebraicã).

Se spune cã în acest fel “mesajul invizibil” al marilor Constructori a supravieţuit morţii Ordinului nãscut din vestigiile Templului din Ierusalim

KETER este echivalentul Coroanei, Divinului. HOKHMAH (Khokhmah) reprezintă Înțelepciunea, Începutul, latura masculină a divinității. BINAH este Înțelegerea sau principiul feminin al Divinității. HESED (Chessed sau Ghedullah) întruchipează Bunăvoința, Clemența și Dragostea, acesta fiind opusul lui GEVURAH (Pahad sau Din) simbol al Puterii, Terorii si Judecății. TIF`ERET ( sau Rachamin) reprezintă Frumusețea, Principiul Armonizant si Gloria. NETZAH (sau Nezakh) este sinonimul Eternității, a Durabilității și al Victoriei iar HOD reprezintă Regalitatea, Maiestuozitatea. YESSOD este reprezentarea Fundamentalului, al Dreptății și nu în ultimul rând MALKUTH ( sau Shekhinah ) sau reprezentarea Imperiului, a prezenței, ultima Sephirah.

Istoria muzicii sacre

2011-07-24T17:40:00.008+03:00

Muzica sacră văzută ca o călătorie spirituală poate reprezenta în cadrul ritualului religios o formă profundă de cunoaştere sau de divertisment?

In Antichitate, omul se apropia de Dumnezeu cu ajutorul rugăciunilor cântate. Se spune că muzica sacră a apărut încă de atunci când Adam a fost alungat din Rai. Acesta a regretat mult greşeala făcută şi a încercat să-l îmbuneze pe Dumnezeu prin rugăciuni. Muzica a exprimat dintodeauna sufletul şi trăirile umane, aşa încât, se poate spune că muzica a creat o sferă între Divin şi Uman, între omul decăzut şi cel care vrea să se înalţe prin intermediul muzicii sacre până la Dumnezeu.

In articolul de faţă, voi încerca să pun în evidenţă pe de o parte muzica- modalitate profundă de cunoaştere în bisericile ortodoxe şi de asemenea muzica-formă de divertisment în cadrul ritualurilor care au o dimensiune magică, cum sunt de exemplu ritualurile Voodoo. In continuare, voi încerca să demonstrez faptul că muzica sacră reprezintă o formă de divertisment, dar în acelaşi timp un instrument de cunoaştere spirituală, aceasta fiind un mijloc de reconiliere cu Divinitatea şi totodată o formă abstractă de călătorie spirituală, care joacă un rol important în cunoaşterea de sine.

Ceremonie Voodoo

Inainte de toate, ţin să subliniez faptul că istoria muzicii menţionează că nici evreii, nici grecii sau egiptenii nu au cunoscut niciodată ştiinţa polifoniei armonice. Toate instrumentele de fanfară executau acelaşi sunet la unison cu grupurile corale. Astfel, noţiunea de muzică instrumentală nu a fost cunoscută până la începutul Renaşterii.

Inceputurile muzicii sacre sunt estimate în timpul regelui David, cel mai remarcabil poet-muzician hierosolimit.Regele David a creat primele şcoli de muzică sacră pentru care a recrutat cei mai buni muzicieni care aveau sarcina de a acompania liturghiile Templului din Ierusalim. In “Cartea Cronicilor” se menţionează că David a format un grup de 4000 de leviţi, muzicieni profesionişi “ cărora le-a încredinţat executarea acestei muzici vocale şi instrumentale foarte sofisticate”. Biblia vorbeşte de o mare utilizare a instrumentelor muzicale în cultul evreilor, ele erau folosite în temple, de asemenea la sărbătorile importante din an şi la sacrificiile pascale, precum şi în cântecul psalmilor. Astfel, se poate observa faptul că psalmii lui David reprezintă atât o formă de comunicare cu Dumnezeu, cât şi o bază importantă aflată la originea muzicii sacre.

De-a lungul timpului, creştinii ortodocşi nu au utilizat muzica instrumentală în acompanierea cântecului psalmilor. Totuşi, muzica în bisericile creştine îşi are originea în Sinagoga evreiască, deoarece primii creştini care s-au convertit din rândul evreilor, au adus cu ei şi cântecul de psalmi. In biserica creştin-ortodoxă, muzica instrumentală nu este prezentă, deşi aceasta era considerată de către religiile vremii o modalitate de a alunga demonii şi spiritele rele. De asemenea, în bisericile ortodoxe, atmosfera este una sobră, favorabilă meditaţiei spirituale, iar ca tip de muzică este utilizată muzica vocală. Muzica bizantină sau psaltică, este prezentă în toate ceremoniile ortodoxe, avându-şi originea în vechii psalmi ai bisericii creştine primitive. De-a lungul timpului însă, muzica vocală din biserica ortodoxă a suferit numeroase schimbări datorită influenţei folclorului. Astfel, cântecele orotodoxe sunt diferite în fiecare ţară (România, Grecia, Bulgaria), dar originea lor este aceeaşi, la Constantinopol. Un rol principal în timpul ritualurilor şi ceremoniilor din biserica ortodoxă este reprezentat de cor, dar dacă ştiu notele, toţi participanţii pot cânta. Prin urmare, se poate spune că muzica bizantină este o muzică ce dă credincioşilor necesitatea de rugăciune în comun, apropiindu-l totodată pe om de Dumnezeu. In Liturghia ortodoxă, muzica joacă un rol foarte important, în afară de predică, rugăciunile rostite de către preot şi Crezul, totul este cântat. Probabil cea mai frapantă caracteristică muzicală din Liturghia ortodoxă, este reprezentată de imnurile bizantine care datează din secolul al IV-lea şi au structuri tradiţionale. Imnurile sunt împărţite în patru categorii: troparul (imn simplu compus dintr-o singură strofă), kondacul (imn compus din mai multe strofe), canoanele (cele mai complexe imnuri, compuse din nouă părţi), respectiv stihurile (o versiune mai tardivă a troparelor, cântate după un verset psalmic).

Raportat la Biserica Ortodoxă unde muzica vocală se constituie ca un mod de cunoaştere şi de apropiere de Dumnezeu, în Biserica Catolică accentul este pus mai mult pe divertisment, muzica instrumentală fiind cea care domină, orga reprezentând instrumentul principal. Mai târziu, s-au introdus şi alte instrumente muzicale, în marile catedrale, introducându-se şi orchestre. Muzica gregoriană a apărut înaintea muzicii bizantine, ea conţinând totalitatea cântecelor din Europa începând cu secolul al VI-lea şi până la sfârşitul secolului al XI-lea. In timpul Papei Grigorie I, o mare reformă a organizat o revizie şi o unificare a cântecelor religioase, fapt pentru care muzica creştină s-a intitulat de atunci muzică gregoriană. In zilele noastre, muzica gregoriană este cultivată doar în câteva mănăstiri catolice, de unde a ajuns chiar şi în marile săli de concert ale lumii. Este evident faptul că divertismentul joacă un rol important in această biserică, mai ales că în unele culte religioase provenite din catolicism s-au autorizat şi genuri muzicale precum folk sau rock.

Un exemplu elocvent de muzică ca formă de divertisment în cultul divin, este reprezentat de muzica evanghelică Gospel şi de muzica religioasă din bisericile din Africa. In secolul trecut, fiecare predicator avea un cor şi un şef de orchestră care îl însoţeau în campaniile misionare. Imnurile Gospel sunt compuse din opt sau şase măsuri în formă de lieduri scrise în sistemul sonor tonal. Cele mai frumoase cântece au fost scrise în perioada Clasicismului, iar la debutul secolului al XX-lea, muzica protestantă neoamericană a fost influenţată de jazz şi de muzica clasică. Astfel, a luat naştere muzica Gospel, o muzică specifică poporului african, care conţine versuri si formule ritmice dansante. Astăzi, cântecele Gospel sunt acompaniate de chitară electrică, instrumente de percuţie şi de orgă, instrument existent în majoritatea bisericilor neoprotestante.

Africanii credeau că pot domina spiritele rele prin intermediul muzicii. In Africa, muzica avea un puternic caracter magic şi de cunoaştere, vracii utilizând cântecul în ritualurile lor. In exteriorul Bisericii Creştine, există aşadar diverse culte religioase care utilizează muzica în ritualuri sacre pentru a facilita comunicarea cu Divinitatea , dar şi cu entităţile magice. Unul dintre aceste culte are la bază religia Voodoo, o religie populară africană animistă, care există cu preponderenţă în Cuba şi Brazilia, dar care este practicată de către aproape toţi ţăranii în Haiti. Pentru haitieni, Voodoo reprezintă sensul vieţii. Pe de o parte, unele aspecte atestă faptul că această religie nu este o formă de magie neagră, deoarece începutul ceremoniilor este marcat cu litanii de invocaţie creştină. In plus, în sanctuarele Voodoo sunt reprezentaţii religioase, iar unii zei tradiţionali au fost menţionaţi şi de sfinţii catolici. In timpul ceremoniilor, odată cu sunetul clopotelor, practicanţii mişcă nişte păpuşi care reprezintă zeii originari din Africa. In timpul ritualului, oamenii intră în transă şi se aşează în jurul unui preot sau preotese care conduce grupul. Pe de alta parte însă, aprofundând studiile legate de această religie, ideea că Voodoo implica credinţa în magia neagră este incontestabilă. Houganii (preoţii) şi mambo(preotesele) fac ritualuri consacrate acestui tip de magie. In religia Voodoo există foarte multe ritualuri de o veritabilă complexitate, secrete şi misterioase, care îi conferă omului sărac şansa unică de a fi Zeu pentru o zi. Aşadar, se poate spune că muzica Voodoo se constituie ca o formă de divertisment în cadrul ritualului religios, dar de asemenea şi ca un mijloc de cunoaştere în ceea ce priveşte spiritul uman, Divinitatea şi cunoaşterea de sine.

Am văzut astfel că muzica sacră este înainte de toate un mijloc profund de cunoaştere, dar că această cunoaştere se realizează mult mai uşor atunci când ea este susţinută de manifestări ale divertismentului, ca de exemplu muzica instrumentală în cultul evreilor, dar şi muzica Gospel în bisericile neo-protestante. Muzica sacra are o deosebită importanţă în viaţa omului, prin forţa sa unică de modelare a spiritului uman. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că “muzica înalţă sufletul şi îi dă aripi, apropiindu-l de Cel care l-a creat”.

Un articol semnat de: Agatha Ioana

Bibliografie:

Articole

1.Ciofu Constantin“Noi avem cea mai frumoasa muzică care redă necesitatea de rugăciune”in Lumina, 31 octobre 2009, nr 227

2. Maurice Bitter, , “Ceremonie Vaudou en Haiti”in Richesse du folklore N°15

Cărţi

1.Anderson E. Jefferey,”Hoodoo, voodoo and conjure”, Greenwood Publishing Group

2.Bertiaux Michael, “Voudon Gnostic Workbook”, Published by Magickal Childe

3.Chailley Jaques-profesor de istoria muzicii la Sorbona, « 40.000 de ani de muzică »-Omul descoperind muzica, Ed.Muzicală a uniunii compozitorilor din republica socialistă România, Bucureşti 1967,pag. 73-83

4.Dickson Wilson Andrew, « Histoire de la musique chrétienne – du chant gregorien au Gospel Noir-guide ilustré complet de toutes les grandes traditions de musique liturgique. »

5.Dănceanu Liviu, « Anotimpurile muzicii »-O istorie eliptică şi didactică s muzicii savante, Ed. Corgal Press Bacău, 2005 pag 46

6.Enciclopedia religiilor, traducere de Constantinescu Nicolae, pag 166-168

7.Goron Stuart, “Cartea blestemelor”-Povestiri adevărate despre voodoo, hoodoo şi deochi, Ed. Vivaldi, Bucureşti 2004, pag. 256

8.Paşcu George, “Căi spre marea muzică”, Ediţie apărută sub îngrijirea conf.univ. Melania Boţocan, Ed. Noel, Iaşi 1977, pag. 11-27

Procesul lui Galileo Galilei

2011-07-09T21:07:00.002+03:00

Procesul lui Galileo Galilei

Mistere din legenda neagră a martirului ştiinţei

„Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.” Stephen Hawking

Procesul lui Galileo Galilei începea în anul 1633, ca urmare a încălcării din partea acestuia a unei dispoziţii din anul 1616 care îi interzicea predarea teoriei copernicane, doctrina conform căreia Soarele se afla în centru iar Pământul se rotea în jurul său.

Galileo Galilei

În deplin acord cu al său caracter de geniu, Galileo a ignorat importanţa dispoziţiei şi a văzut în numirea Papei Urbano al VIII-lea, un moment propice pentru ȋncălcarea acesteia. Astfel, savantul publica o carte, “Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo” (Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii) în cuprinsul căreia, sub pretextul unui dialog, lăsa de ȋnţeles afinitatea lui pentru teoria copernicană. Acest lucru şi forţarea norocului prin obţinerea unei aprobări pentru o prezentare parţială care s-a dovedit a fi de fapt o prezentare în toată regula, au atras atenţia Bisericii. Era aşadar în anul 1633 şi clericii nu intenţionau să treacă cu vederea sfidarea lui Galileo. Astfel, este chemat în faţa judecătorilor care îi aduc la cunoştinţă acuzaţia de încălcare a dispoziţiei din anul 1616, intrând astfel într-un proces disciplinar.

În ciuda legendei formate în jurul numelui savantului în cele patru secole de la moartea sa, Galileo nu a fost niciodată condamnat pentru erezie şi nici teoria copernicană nu a fost declarată vreodată eretică. Se considera doar că aceasta nu era în acord cu Scriptura şi se încerca ţinerea sub control a difuzării ei în mediile sociale prin cenzură. O acţiune justificată, dacă ne raportam la acea perioadă în care demostrarea faptului că Pământul se învârte în jurul Soarelui (aşa cum susţinea Copernico), era imposibilă, Biserica preferând să propovăduiască “adevărul Biblic”, în schimbul unei teorii ce a catalogat-o ca fiind “absurdă” şi ar fi putut arunca în haos atât religia creştină cât şi pe susţinătorii acesteia.

Telescopul lui Galileo

Astăzi, ne este mai uşor să ne închipuim sistemul solar, datorită tehnologiei alături de care creştem şi care ne oferă o gamă variată de imagini şi modele ale acestuia. Totuşi, nimeni nu a văzut vreodată Terra rotindu-se în jurul Soarelui, nici măcar un astronaut. De aceea, condamnarea lui Galileo, pare astăzi absurdă, dar logică în contextul acelor vremuri.

La patru secole de la moartea savantului, legenda conform căreia Galileo ar fi murit ars pe rug, este mai mult decat populară, fiind considerată chiar un adevăr istoric. Foarte probabil pentru că figura lui Galileo se suprapune cu cea a lui Giordano Bruno şi pentru că mitul Galilean ia naştere odată cu Iluminismul, lucru care ȋl face să pară un deschizător de drumuri în gândirea liberă ȋmpotriva obscuratismului Bisericii, un martir al ştiinţei şi al progresului. În realitate, pedepsele la care a fost supus savantul au constat în jurarea ne-susţinerii teoriei copernicane în indexul cărţii care l-a adus în faţa tribunalului (inclusiv trimiterea spre toate episcopiile creştine din Europa a unui volum cu jurământul) şi obligarea acestuia la rostirea săptămânală a şapte versete din Biblie (unele surse vorbesc şi de un arest domiciliar).

Joseph Nicolas Robert-Fleury - Galileo Galilei in front of the Inquisition in the Vatican 1632.

Mai mult decât atât, un detaliu puţin cunoscut surprinde pe mulţi. Galileo nu doar că nu a fost ars pe rug sau torturat, dar pe toată durata vieţii sale, acesta a fost un catolic, nemanifestând nici măcar o dată intenţia de a renega apartenenţa sa la Biserica Catolica. Şi chiar dacă nu a fost tocmai un creştin model, acesta a manifestat nevoia de a apăra credinţa creştină, dovada acestui fapt stând într- un fragment dintr-o scrisoare pe care acesta a trimis-o unui nobil francez: “alţii probabil au vorbit mai din plin şi mai consistent, dar nimeni nu este mai plin de zel pentru onoarea şi reputaţia Sfintei Biserici Mame, decât ceea ce am scris eu” – un ton exagerat, caracteristic omului Galileo Galilei, dar ȋn orice caz, o dovadă a realităţii istorice.

În anul 1981, Papa Ioan Paul al II-lea a ȋnfiinţat o comisie care avea misiunea exclusivă de a se ocupa de cazul “Galileo Galilei”. Aceasta a rămas activă timp de 12 ani, până ȋn anul 1992, nefiind scutită ȋn nici o ocazie de critici. Totuşi, ȋn cei 11 ani de activitate comisia a facut o serie de lucruri importante. În primul rând a facut posibilă deschiderea arhivelor Sfantului Scaun şi a demonstrat că ȋn realitate nu existau documente ascunse. De asemenea, secţiunea dedicată lui Galileo Galilei a fost ȋmbogăţită cu documente şi scrieri care, până ȋn acel moment, erau dispersate ȋn biblioteci şi arhive. Astfel, prima oprire ȋn documentarea cărţilor dedicate vieţii lui Galileo, este Vaticanul.

Un articol de Radu Popa
Corectură, Alina Inbrea

Un canto a Santiago

2011-07-05T21:17:00.002+03:00

Legenda spune ca trupul Sfantului Iacob - Santiago, in spaniola - cel mai batran dintre apostoli, ar fi fost adus, dupa moartea acestuia, in Nord-Vestul peninsulei Iberice de astazi, si ar fi fost inmormantat de un pastor in locul pe care i l-a aratat o stea. Spaniolii indragesc tare mult, se pare, aceasta legenda, atribuindu-i chiar dimensiuni cosmice - Calea Lactee, la ei, poarta numele de "El Camino de Santiago" - Drumul Sfantului Iacob. Mai mult, Santiago de Compostela este, de secole, loc de pelerinaj pentru crestinii din toata lumea. Drumurile pelerinilor (cele mai importante sunt cele 4 care pornesc din Franta) se unesc pentru a strabate intreaga parte de Nord a Spaniei, din Tara Bascilor pana in Galicia, pe o distanta de 800 km. Acesti 800 km poarta, simplu, numele de El Camino (Drumul). La final, pelerinul care a strabatut cel putin 100 km mergand pe jos sau 200 calare, primeste, din partea Bisericii, o compostela, documentul prin care i se recunoaste parcurgerea distantei minime. In Evul Mediu, compostela era vazuta ca servind drept indulgenta pentru posesorul ei, scurtandu-i-se timpul pe care l-ar fi avut de petrecut in Purgatoriu. Intregul Drum este presarat cu monumente, pietre de hotar, biserici, toate decorate cu simbolul omniprezent in Galicia: scoica. O alta legenda spune ca, ajungand pe coastele nordice ale Spaniei, corabia care purta trupul Sfantului Iacob a fost distrusa de o furtuna, iar pretioasa sa incarcatura scufundata. Mai tarziu, valurile au adus trupul la mal, acoperit de scoici. De aici motivul regasit pe toate insemnele heraldice ale Galiciei.

Orasul Santiago de Compostela este, astazi, capitala culturala a regiunii autonome Galicia - cea administrativa si economica fiind La Coruña. Important centru universitar, orasul este plin de tineri (studenti sau turisti), iar atmosfera mereu efervescenta. Farmecul strazilor inguste, pietruite, pline cu magazine de suveniruri, cafenele si restaurante cu vitrine in care troneaza caracatite, homari si alte vietuitoare asemenea, nu poate fi descris in cuvinte. Nu stii daca te afli intr-o capitala, intr-un oras universitar sau intr-un targ de provincie (in Spania toate trei sunt posibile in acelasi timp), dar asta nu poate decat sa ofere o savoare aparte locului. Din loc in loc, cate un restaurant cu specific asiatic sau cate un cimpoier in kilt. Nu, nu sunt scotienii, ci fratii lor de sange celtic, galicienii.

De vazut neaparat: pentru arhitecti - Catedrala, campusul universitar + centrul de arta contemporana semnat Alvaro Siza; pentru artisti: muzeul fundatiei Eugenio Almeda (adaposteste lucrari de Picasso si Miro); pentru gurmanzi: faimoasa tarta de prune Santiago, decorata obligatoriu cu Crucea Sfantului Iacob - un alt simbol prezent peste tot in Galicia.

Si mai e ceva la acest Santiago: nu poti spune niciodata totul. Trebuie vazut. De vazut intr-o viata.

Un articol semnat, Aurelian Ionescu.

incasi, mayasi si..invataturi crestine

2011-07-03T00:31:00.007+03:00

Influente crestine in America de Sud precolumbiana

Inceputul sec XVI, America de Sud. Dupa ce conchistadorii spanioli condusi de Francisco Pizarro au reusit sa-si stabilizeze puterea politica pe noile teritorii cucerite ce apartinusera imperiului incas, interesul Spaniei a inceput sa se axeze pe formele de organizare locale, pe traditii si mai ales, pe religie, deoarece, ca orice "buni" crestini, dominati de mentalitatea vremurilor lor, considerand o misiune botezarea populatiilor cucerite. Astfel, in momentul in care calugarii catolici , in timpul demersurilor lor de crestinare, au ajuns in contact cu religia locala , nu mare le-a fost supriza sa descopere ca incasii , si popoarele aflate sub suveranitatea lor, precum si vechile civilizatii deja disparute precum maya pareau deja initiate in crestinism!

Exista deja o forma de spovedanie, ceea ce la nici o alta religie in afara de crestinism nu a mai fost observata; legende despre un om care a murit pe un copac sacru , pentru a-i salva pe oameni si care se nascuse dintr-o fecioara divina; o reprezentare mayasa a unui zeu alb , Izamna, care purta ostie si potir ; o povestire conform careia omenirea a decazut datorita pacatului unei femei-sarpe si, ceea ce ar putea face lumina in ciudata situatie, legende de origine azteca despre oameni numiti "papa" sau .... care practicau ascetismul si care i-au invatat pe localnici sa traiasca in moralitate.

Ca vikingii ajunsesera pe tarmurile din America de Nord cu cateva secole inaintea lui Columb, nu mai e o noutate. Dar, calugari crestini? Si totusi dupa descriere, pare sa fie vorba despre calugari europeni, si nu cred ca este o coincidenta faptul ca si povestile europene mai pastreaza relatari despre calatorii facute pe teritorii indepartate, de catre atat negustori cat si calugari, cum ar fi Sfantul Brendan , de origine irlandeza, care se pare ca ar fi ajuns cel putin pana in America de Nord, dupa cum indica artefactele lasate in urma.

Printre diversele relatari care ridica semne de intrebare, ar fi aceea a unui anume Juan Polo de Ongardo, care in primii ani dupa cucerirrea spaniola, a descoperit intr-o casa din Cuzco, mumiile a doi regi si doua regine incase, dintre care mumia regelui Inca Virachoca ; acesta avea parul blond si pielea alba ( ceea ce de altfel istoricii afirmau si despre sotia sa , aflam de la scriitorul Garcilaso De La Vega).

Alta, ar fi legenda lui Tonapa ( sau Tunupa, Taapac, depinde de regiune), despre care cronicarii povestesc ca era un batran alb cu toiag, venit de departe ca sa ii educe pe oameni, promovand iubirea de aproape si cumpatarea si incercand sa-i convinga pe indienii din jurul lacului Titicaca sa renunte la poligamie, venerarea mai multor zei si tot felul de vicii. despre Tonapa se mai povesteste si ca facea minuni, cum ar fi aceea ca a facut sa tasneasca un izvor dintr-o stanca.

In Brazilia si Paraguay, exista legenda lui Pay Zume, de asemenea un batranel cu invataturi ciudate si prea ascetice pentru localnici, motiv pentru care nu era intodeauna bine-venit in comunitatile in care a avea multe neveste si multi copii era considerat o binecuvantare.

Mai multe informatii despre zeitati si personaje sud-americane ale caror idei aduc a crestinism gasiti aici: http://www.innvista.com/culture/religion/deities/legends.htm sau in cartea Maretia Imperiului Inca, de Michael Strauss, Ed. Prietenii Cartii, Bucuresti, 1998. Cert e ca posibilitatea acestor calatorii merita luata in considerare, in acelasi mod in care multe alte evenimente istorice si geografice despre care credem ca stim totul ar trebui reverificate.

Un articol semnat de Corinna

Biserica Lui Dante

2011-06-30T18:01:00.001+03:00

Biserica lui Dante
lăcașul cu legende

În centrul Florenței, “ascunsă” în salba de monumente și clădiri de o valoare inestimabilă ce înconjoară dezordonat Domul, se află “Chiesa di Santa Margherita dei Cerchi “. Un lăcaş de cult construit în stilul arhitecturii vernaculare de început de secol 11, dar flancat în stil medieval de alte câteva clădiri, de o vârstă cu ea, pe lângă care poţi trece fără să remarci măcar faptul că există.

Edificiul este menţionat în istorie pentru prima oară în anul 1032, dar primele informaţii clare referitoare la situaţia acestuia se localizează abia în anul 1353, atunci când acesta intră în administrarea familiei Cerchi, motiv pentru care este denumit popular “ a Cerchilor (Chiesa ... dei Cerchi) “ . Astăzi, majoritatea broşurilor turistice şi localnicii înşişi, vorbesc despre acest modest lăcaş de cult, numindu-l “Biserica lui Dante”.

Intrarea in Biserica

Combinaţia dintre un lăcaş de cult cu o vechime remarcabilă şi o istorie pe măsură şi numele primului mare poet de limbă italiană (Sommo Poeta -„poet în cel mai înalt grad”-), dă naştere unei file de istorie în care fantezia şi adevărul istoric se îmbină armonios, lăsând loc misterului să formeze un gol de emoţie în sufletul vizitatorului pasionat.

Altarul

Intrarea în micul edificiu se face dintr-o stradă îngustă numită „via dei Calzaiuoli”. Două uşi mari de lemn separă pereţii din piatră ai clădirilor ce flanchează strada de semiîntunericul din Biserică. Deasupra uşilor, s-a realizat un mic acoperiş cu scopul de a le proteja pe acestea de ploi, iar pe peretele din dreapta intrării, există o placă din marmură ce informează drumeţul cu privire la numele şi însemnătatea clădirii în faţa căreia se află. Fără aceste lucruri, destinaţia clădirii nu ar fi în nici un fel trădată de aspectul extern. Pereţii exteriori nefiind cu nimic diferiţi de cei ai clădirilor ce o înconjoară.

Dincolo de uşi, semiîntuneric. Câteva lumânări în altar şi lumina scăpătată printr-o fereastră de deasupra acestuia îndrăznesc să secere umbra. Pasionat sau nu, după ce treci pragul simţi că ai intrat într-o carte de istorie, scrisă în interiorul unei Biserici. Pereţii, de-o parte şi de alta sunt presăraţi de tablouri, ilustraţii, plăci de toate mărimile care păstrează în gravurile ce le acoperă memoria unor evenimente petrecute între acei pereţi ori a unor oameni de seamă ai lăcaşului. De departe, două figuri de seamă se disting între toate. Una este “divinul” (cum este supranumit) Dante Alighieri, iar cealaltă, muza acestuia, iubirea neîmpartăşită pe numele ei, Beatrice Portinari.

Intrând, te opreşti în prag. În faţă, altarul de o simplitate păgână învăluit de un spectacol discret, oferit de lumini şi umbre pe pereţii ce sunt proprietate a timpului, îţi oferă o perspectivă bună pentru observarea celor două cripte situate de o parte şi de alta a culoarului central, în mijlocul încăperii. Cea din stânga este a lui Beatrice Portinari. Femeia căreia, acesta, i-a dăruit eternitatea menţionând-o în scrierile sale, deşi în realitate nu a putut-o avea niciodată. Dealtfel, Beatrice Portinari este primul personaj feminin clar conturat în literatura italiană, lucru datorat în totalitate pasiunii şi dragostei pe care Dante Alighieri o purta faţă de aceasta, în ciuda faptului că pe durata scurtei ei vieţi, poetul nu a întalnit-o decat de două ori. Una din cele şase fiice ale bancherului Folco Portinari, Beatrice ( alintata Bice ) s-a născut în anul 1266, în Firenze. Printr-o căsătorie timpurie cu Simone de` Bardi ( Mone ), Bice păşeşte în viaţă, intrând în familia Bardilor. La data de 8 iunie 1290, Beatrice Portinari este declarată decedată. Motivele sunt necunoscute dar se bănuieşte că ar fi vorba despre un deces la prima naştere. La mai bine de 700 de ani de la moartea ei, singurele dovezi ale existenţei sale sunt paginile semnate de Alighieri şi cripta din lăcaşul de cult fiorentin. Un compus de suprafeţe rectangulare, mormântul este în permanenţă presărat de bileţele purtate de turişti, în care aceştia îi lasă mesaje şi flori.

Cripta lui Beatrice Portinari

A doua criptă, este paralelă cu cea a lui Beatrice Portinari. Un capac sculptat în piatră asemenea unui sarcofag acoperă mormântul, presărat şi acesta cu flori. Deasupra, o placă de marmură de mici dimensiuni informează faptul că acolo îşi doarme somnul de veci Monna Tessa, dădaca lui Beatrice. Peretele din spatele acestei cripte este presărat cu tablouri şi plăci comemorative. În partea dreaptă, spre ieşire, un tablou de mici dimensiuni realizat în anul 1928 de pictorul local R. Sorbi, redă o perspectivă foarte ingrijită şi plăcută artistic, asupra nunţii dintre Beatrice Portinari şi Simone de` Bardi. Alături și fără o relativă legătură, o plăcuţă din piatră memorează nivelul la care a ajuns apa râului Arno, la data de 4 noiembrie 1966.

Cripa dadacei Monna Tessa

Inundatia din anul 1966

Alături de mărturia acestei calamităţi naturale, în lateral, pe o bucată generoasă de marmură sunt trecute numele monarhilor care au slujit în acest lăcaş de cult timp de șapte secole. După parcurgerea tuturor acestor detalii, o ultimă privire de ansamblu. Nu e greu în acest context să îți închipui atât pe Dante, cât şi pe Beatrice, participând la slujba duminicală, la fel ca în urmă cu 730 de ani. Aşa se încheie în acest (aparent) modest lăcaş de cult, un capitol de istorie. Alte şi alte suflete entuziaste îţi pândesc paşii la ieşire asteptând nerăbdătoare parcă, să eliberezi accesul pentru a le face loc să păşească grăbite înăuntru.

Intalnirea dintre Dante si Beatrice

Postum: Am descoperit această bisericuţă absolut întâmplător, într-o duminică de iunie. Pe lângă pereţii Bisericii, martor al emoţiei trăite atunci, este bunul meu prieten Aurelian Ionescu. Nu am studiat Dante până la scrierea acestui material, dar aveam o vagă idee referitoare la o poveste de dragoste neîmpărtăşită dintre “Poetul Divin” şi o oarecare “Beatrice”, despre a cărei existenţă credeam că nu mai există urme. Iată deci, că există urme. Mai mult decât atât, personal, cred că istoria a dorit în cele din urmă ca Dante şi Beatrice să fie împreună. Dacă veţi căuta pe Google “chiesa di Dante”, veţi primi ca sugestie, “chiesa di Dante e Beatrice”...

Un articol semnat de Radu Popa.

Corectura, Alina Inbrea.

Inaintea dacilor a fost...Ion?

2011-05-05T12:48:00.003+03:00

Cum internetul e din ce in ce mai plin de idei care vorbesc de continuitatea populatiilor autohtone incepand din Paleolithic si pana in prezent, am vrut sa ma informez mai bine si sa vad atat de unde vin aceste informatii, cat si ce baza reala au. Astfel, o fraza frapanta dintr-un text care se repeta obsesiv pe zeci de bloguri, si apartinand unui numit Dr L.I.Cuesdean care sustine ca inca din preistorie , aici de vorbea romana, limba din care au evoluat toate limbajele vecine incepand cu latina si terminand cu sanscrita, spune asa : "România" este un spaţiu de antropogeneză europeană, cu schelete vechi de 42.000 de ani şi depozitara întregului fond genetic european de dinainte de ultima glaciaţiune, Wűrm

http://solif.wordpress.com/2010/05/07/r/

Unde sunt scheletele alea de 42.000 de ani si de ce nu vorbeste nimeni despre ele? - M-am intrebat...asa ca am inceput, in lipsa accesului la documentatie arheologica directa, sa caut informaii pe net. Si asa am aflat ca data respectiva se refera mai exact la niste resturi umane descoperite la Beijing, impreuna cu altele datand chiar de 100. 000 de ani : http://factsanddetails.com/china.php?itemid=33&catid=2, in timp ce pe teritoriul Romaniei, descoperirea cea mai veche, facuta in Caras- Severin, este datata in jurul a 36-40.000 de ani si e vorba de fapt de o mandibula si cateva resturi de craniu : http://www.pnas.org/content/100/20/11231.full.pdf

Aceste resturi nu sunt tocmai unice in pestera respectiva numita foarte sugestiv Pestera cu Oase, in acelasi loc descoperindu-se cateva resturi a inca alte doua hominide, din perioade ceva mai recente, toate ajunse acolo aparent intamplator. http://www.geo.edu.ro/sgr/mod/downloads/PDF/Trinkaus-JHE-2003-45-245.pdf

Ce e insa aparte la acest hominid, botezat de presa Ion este ca prezinta in acelasi timp, caracteristici specifice atat lui Homo Sapiens, cat si lui Homo de Neanderthal, sugerand o noua ipoteza, a contopirii acestora doua - vechea teorie afirmand ca omul modern l-a eliminat pe neandertalian atunci cand si-a facut aparitia in Europa. Alt aspect la fel de interesant este faptul ca "Ion" , asa cum a fost el reconstituit de criminalistii englezi, are trasaturi destul de africane, combatand o alta teorie de pana acum, aceea ca pana in momentul in care a ajuns in Europa venind din Africa, Homo Sapiens dezvoltase deja trasaturi specifice rasei albe.

Dar, e adevarat ca avem numai parti dintr-un singur exemplar, ca cercetatorii ar putea fi putin subiectivi in reconstituirea lui, asa cum bine sustine prof. V. Codrea in interviul pe care l-a dat ziarului Clujeanul si cel mai probabil, trebuie sa asteptam noi descoperiri pentru a vorbi de evolutia omului in spatiul european. Cert ce ca Romania mai poate oferi multe surprize, fiind un teritoriu extrem de putin studiat si mai ales , pozitionat foarte strategic la trecerea din Asia spre Europa vestica.

Alte informatii de care ar trebui sa tinem cont : resturile de cranii din pestera Cioclovina, jud. Hunedoara, datate in jur de 28.000 de ani : http://pages.nycep.org/nmg/pdf/25.pdf

si picturile rupestre din Coliboaia, jud. Bihor, aparent cele mai vechi din Europa: http://www.speotimis.ro/stiri-speologie/Picturi-rupestre-descoperite-in-Pestera-Coliboaia.html

Cu toate astea, mi se pare cam precipitat sa afirmam ca suntem buricul Europei ca fond genetic de la numai cateva resturi de oase si lingvistic, in conditiile in care in prezent nu cunoastem nici din limba dacilor mai mult de cateva sute de cuvinte, ca sa nu mai vorbesc de acumularile din urmatoarele 2000 de ani de la diverse populatii.

Misterele Aeroportului International din Denver

2011-04-27T19:40:00.002+03:00

Aeroportul International din Denver, Colorado, USA, este, daca nu una din cele mai misterioase realizari ale arhitecturii vremurilor noastre, atunci cu siguranta una din cele mai controversate. Despre misterele ce il inconjoara s-au scris carti si s-au realizat documentare. Explicabile sau nu, cert e ca despre Denver International Airport (DIA) se vorbeste pe multe meridiane ale lumii, rezultand un efect cel putin speculabil din punct de vedere al marketingului, daca nu mai mult de atat.

Cu o suprafata de 137 kmp si o capacitate de 50 milioane pasageri pe an(http://flydenver.com) Aeroportul International Denver (DEN in codul IATA) este cel mai mare aeroport al Statelor Unite si al treilea din lume dupa King Fahd International Airport (Arabia Saudita) si Montréal-Mirabel International Airport (Canada). Este realizat dupa planurile biroului de arhitectura Fentress Architects, sub conducerea arhitectului american Curtiss Fentress. Geometria suprafetelor sale de fibra de sticla, sustinute de cabluri metalice, aminteste de peisajul specific Muntilor Stancosi americani.

Pana aici nimic misterios. Controversele sunt insa legate de decoratiunile cu o simbolistica bizara, total neobisnuita pentru un spatiu cu o asemenea functiune. In marea majoritate a aeroporturilor lumii calatorul descopera spatii ale caror elemente decorative trateaza fie imagistica zborului, fie atractiile turistice sau elementele specifice din tara sau orasul respectiv – tratate, dupa caz, de o maniera artistica sau pur comerciala. In locul machetelor de avioane si al imaginilor cu stewardese zambitoare si elegante, Denver International ofera pasagerilor simboluri pagane, sculpturi bizare si picturi murale cu mesaj terifiant.

Inca de la intrare te intampina un cal albastru cu ochi rosii, demonici, realizat din fibra de sticla. Sa ne amintim de pasajul biblic “si am privit, si am vazut iesind un cal vanat, iar pe el era un calaret ce se numea Moarte, si iadul venea in urma sa”. (Revelatii 6:4-8). Calul din Denver nu are calaret, dar de notat ca si-a ucis propriul creator (artistul Luis Jimenez a murit strivit de o bucata desprinsa din sculptura in timp ce lucra). Iar ceea ce “vine in urma” nu e cu nimic mai linistitor.

In sala principala de asteptare a aeroportului, supranumita “The Great Hall” se afla ingropata o “capsula a timpului”, ce contine, potrivit site-ului oficial al aeroportului, elemente din cultura orasului Denver (suveniruri legate de echipa locala de base-ball, cultura amerindiana, etc). Placa de piatra sub care este ingropata capsula are insa gravate pe ea, fara niciun echivoc, cunoscuta emblema masonica, cu echerul si compasul cuprinzand intre bratele lor litera G. De retinut.

Aeroportul gazduieste si o serie de picturi murale oarecum, sa zicem, neortodoxe. In orice caz, nu genul de pictura pe care un pasager ar vrea sa o vada inainte de a calatori cu avionul. Sunt de fapt patru lucrari a caror tema, potrivit pictorului Leo Tanguma, ar fi armonia, pacea si natura. Cum spuneam, potrivit artistului. Pentru ca picturile infatiseaza de fapt imagini apocaliptice, cu o simbolistica si estetica macabra, precum si imagini idilice, dintr-o lume vadit post-dezastru. Ele pot fi analizate in detaliu aici, si las la latidunea cititorului interpretarea povestii din spatele simbolurilor (sau identificarea lor).

Misterele nu se opresc aici. Scrieri ciudate, intraductibile, si alte simboluri necunoscute de marea masa a calatorilor, reprezentari ale unor fenomene cosmice precum eclipsele impodobesc pavimentele din Denver International. Sculpturi infatisand garguie iesind din valize completeaza spectacolul.

Intrebarile care se nasc ar fi : de ce ar fi un aeroport decorat in acest fel? Gaselnita de marketing, tertip de artist dornic de publicitate sau scop bine definit? Marturisesc ca citind despre DIA am devenit cel putin curios de a-l vizita, in eventualitatea in care as ajunge vreodata in Denver.

Articol semnat, Arh. Aurelian Ionescu

De acelasi autor: IAR-80
Pe aceeasi tema: Mistere

In premieră pe Geticul`s BLOG: Interviu

2011-04-23T22:54:00.002+03:00

Dragilor cititori de Geticul`s BLOG, de astazi, va aducem in paginile noastre o noua serie de articole care speram sa va atraga atentia si sa va consume cu folos cateva minute din viata. In premiera, Geticul`s BLOG va publica o serie de interviuri la care am invitat sa ia parte toate Ordinele Cavaleresti prezente si active in prezent pe teritoriul Romaniei, si pe care le-am putut gasi pe reteaua de socializare Facebook. Primul Ordin care a raspuns "prezent" apelului nostru a fost:

Ordinul Cavalerilor Cerb din Sighisoara

Ordinul Cavalerilor Cerb

Bun găsit!

1. Spuneti-ne care este povestea voastra, cand ati pornit la drum, cum si…de ce?

Am inceput anul trecut, nu cu mult inaintea Festivalului Sighisoara Medievala. Ideea de a infiinta la Sighisoara un Ordin de acest gen, e ceva mai veche. S-a raspuns intr-un fel "nevoii" de completare in ce priveste turismul cultural. Ca orice inceput. Extrem de greu datorita in primul rand contextului economic pe care-l traim. Nu pot spune "o poveste" despre inceputuri. Mi-as fi dorit sa pot spune una. Poate faptul ca o vara am facut parte din Ordinul Cavalerilor Lup din Tg Mures, m-a ambitionat sa incep la Sighisoara sa intemeiez ceva asemanator. Desi, ne deosebim de celelalte Ordine de acest fel prin multe lucruri.

2. Cu ce palmares va prezentati astazi lumii?

Deocamdata "palmaresul" nu e de lauda. Fiind doar in primul an de existenta, am preferat sa muncim mult sa putem tine "pasul" cu ceea ce prezinta alte Ordine.

Click pentru marire

3. Cati membrii numara grupul vostru?

Pentru moment suntem 11, activi. Mai sunt 3 care-s mai mult cu "sufletul".

4. Pe ce criterii sunt admisi cei care vor sa intre in Ordin?

In primul rand VOINTA. Sa poata sa faca fata cerintelor. Multi au abandonat inchipuindu-si ca fac doar parada. Cand au dat piept cu greutatile luptelor si a disciplinei ce se impune, raman putini. Lucrurile insa se cern. In principiu, acceptam pe oricine doreste sa ni se alature, apoi....se autoexclude daca este cazul. Totusi, impunem cateva reguli de baza, ce tin de bun simt, de organizare, de incredere, etc.

Click pentru marire

5. Cu ce va ocupati atunci cand nu sunteti acoperiti de imbracamintea medievala?

Venim din diferite "zone". De la actor-regizor de teatru (de profesie), trainer in munca cu tinerii si adultii, la muncitori, functionar, elevi.

6. Costumatiile, armurile, armele, in ce mod vi le procurati?

Noi inca nu ne putem permite armuri. Armele sunt cumparate. Costumele au fost confectionate special la initiativa initiatorului. Alte lucruri, le confectionam noi, in masura in care desigur, se poate.

7. Ce ambitii v-ati fixat pentru viitor?

Multe. Deschiderea in perimetrul cetatii a unei tabere medievale cu caracter permanent. Cu program permanent, in cadrul careia pe langa luptele cavaleresti si dansurile medievale, farsele, sa putem campa cativa mestesugari care sa tina diverse work-shopuri. De ce nu, o alta idee ar fi un Festival doar al Ordinelor. Altul decat cel Medieval pe care-l stim deja cu totii. Si mai sunt cateva idei pe care dorim sa le fructificam dar...o luam incet.

Click pentru marire

8. Unde va pot gasi pasionatii de istorie in vara ce bate la usa?

Pentru moment pe Facebook si pe blogul nostru care e INCA in lucru. In curand, speram sa fim gasiti in perimetrul cetatii si eventual intr-unul din turnurile acesteia.

9. Un salut si o urare pentru Getici?

Ca suntem in timpul serbarii Pastelor, va dorim multa sanatate, un Paste Luminat plin de bucurie alaturi de cei dragi si va adresam salutul nostru "Semper Vincit Amor"!

CITESTE SI: FILE DIN ISTORIA ORDINULUI TEUTON

Rezolvarea codului „Codex Geticul”

2011-04-17T23:15:00.002+03:00

Rezolvarea codului „Codex Geticul”

210 130 340 550 30 550 50 01 550 30 890 05 089 05 890 05 30 80 034 30 340 034

03 034 80 210 01 130 05 01 . 02 034 550 05 80 30 550 50 ?

Vila Poetului Orb Mihail Codreanu

2011-04-10T19:04:00.001+03:00

“Palid mergea pe stradă încet, cu profil de medalie, cu ochi absenţi, statuar…Işi purta silueta dreaptă, ţinându-şi privirile în jos, în timp ce gândurile lui zburau pe căi celeste. Era întotdeauna tire à quatre épingles(pus la patru ace):costum negru, gheată elegantă…îşi muşca uşor buzele, compunând versuri din mers, pe stradă.”Aşa era Mihail Codreanu, poetul orb, un mare sonetist, pentru care criticii literari, scriitori importanţi ai vremii aveau o deosebită admiraţie, remarcându-i originalitatea şi singularitatea. Codreanu este cel care a consacrat câte un sonet fiecărei statui importante, fiecărui loc încărcat de istorie şi legendă, Iaşului însuşi. A trăit în mijlocul unui climat cultural efervescent şi a creat el însuşi o ambianţă propice artei şi literaturii. La ora actuală, Mihail Codreanu este un scriitor aproape uitat, iar pentru tinerele generaţii complet necunoscut. El nu are nici măcar soarta lui Topârceanu sau a Otiliei Cazimir care scriind versuri mai accesibile, mai pe gustul publicului larg, au şansa de a fi citaţi, recitiţi, deşi ei, ca şi alţi scriitori au dispărut din manualele şcolare. Izolat în turnul său de fildeş, de pe Strada Rece, numărând mărgelele reci ale mătăniilor, marele sonetist îşi aminte înfiorat:

“Si văd trecând prin viaţa mea pustie

Cu relativul vieţii lor pustii...

Si-n pragul absolutei veşnicii,

Aştept să-mi sune ceasul lor şi mie.”

Condusă de imaginea solemnă a poetului, am pornit într-o frumoasă zi de primăvară pe urmele paşilor lui. Am ajuns pe o străduţă ascunsă, aflată pe lângă Soseaua Sărărie, unde speram să gasesc vila poetului. Intr-un final, am ajuns la Vila Sonet, casa poetului orb, o bijuterie arhitectonică, preluând şi armonizând elemente ale stilului neoclasic românesc. Construită în 1934, vila este situată foarte aproape de centrul oraşului, puţin mai sus de bulevardul Independenţei, faţă în faţă cu un alt loc remarcabil al Iaşului, locul de întâlnire al marilor scriitori(Creangă, Eminescu, Caragiale), numit “Bolta rece”. Străjuită la intrare de doi câini mari din bronz, casa a fost construită pe locul primit de poet din partea Primăriei oraşului, drept recunoştinţă pentru meritele sale. După moartea lui Mihai Codreanu, în 1957, în această casă a continuat să locuiască soţia acestuia, Ecaterina Teodoreanu, iar când aceasta a murit, imobilul a devenit muzeu memorial. Muzeul nu cuprinde însă decât parterul casei, aşa cum a fost scris în testamentul Ecaterinei Teodoreanu şi care a rămas aşa cum a fost în vremea cât a locuit aici poetul, amintind de atmosfera caselor din prima jumătate a secolului XX.

Colecţia muzeului cuprinde circa 700 de obiecte expuse, dintre care unele sunt de patrimoniu cultural. De-a lungul timpului, casa a păstrat forma ei originală, nefiind supusă niciunei lucrări de restaurare. Denumirea de Vila Sonet sub care mai este cunoscută casa memorială a lui Codreanu se datorează faptului că poetul a scris nenumărate sonete, considerand sonetul “o poezie de maximă virtuozitate”.

Am părăsit Vila Sonet cu o uşoară nostalgie, gândindu-mă la acest “Homer al României”, despre care Al. A. Philippide nota:” Mihai Codreanu a introdus în poezia noastră, o disciplină nouă şi o perfectă distincţie. A îmbrăcat în haina de ceremonie a sonetului o simţire adâncă şi ponderată, fără elanuri prea mari, dar în acelaşi timp fără scăderi şi fără poticniri.” Comparativ cu ceilalţi poeţi, poeziile lui Codreanu sunt parnasiatice, clasice, dedicate unui public select, aristocrat. Deşi răpus de boala incurabilă la ochi care i-a diminuat vederea, el a continuat să scrie, să se dedice întru totul scrisului. Prin modul lui de viaţă simplă, cufundat mereu în visare, Mihail Codreanu rămâne unul dintre cei mai mari poeţi români, care a ştiut de-a lungul timpului să-şi mascheze durerea în spatele unor sonete vii.

“Mi-s anii grei la glezne ca buştenii.

De cale lungă pasul mi-i trudit

Iar steaua mea, trecând spre asfinţit,

Imi stoarce-o lacrimă din colţul genei.”

Bibliografie

Codreanu Mihail-“Sonete şi aforisme”

Sevastor Mihail-“ Amintiri de la Viaţa Românească”

Informaţii primite de la muzeograful Ilie Istrati

Articol semnat: Ioana Agatha. Toate drepturile apartin autoarei.

.

Cate ceva despre cercetarea in istorie si arheologie

2011-04-05T11:46:00.005+03:00

M-am intrebat si eu , ca multi altii probabil, citind prin diverse carti sau site-uri, pe ce anume se bazeaza cercetatorii cand afirma ca "s-a descoperit un schelet uman in vechime de 20.000 de ani" sau " vasul ceramic avea 1.500 de ani si apartine civilizatiei cutare" , asta in conditiile in care nu s-au gasit documente scrise care sa dea indicii cu privire la origine. Asa ca am inceput sa merg pe urmele stiintelor implicate in datari istorice, si informatiile obtinute in urma cercetarilor mele pot fi citite mai jos.

Astfel, as incepe prin a imparti aceste metode de datare prin comparative si exacte. In ce priveste cele comparative,din care in principal trebuie mentionata antropologia cu toate ramurile sale, acestea pornesc de la cunostintele (istorice etnice, religioase )pe care le avem si eticheteaza artefactele in functie de probabilitate. Exemple:

1. Stim ca egiptenii antici foloseau o scriere pictografica. Daca descoperim undeva in Asia o fresca cu simboluri asemanatoare (soimul, sacalul etc), e foarte posibil sa avem dovada existentei unui grup uman influentat cultural de egipteni sau din contra, sa fi descoperit sursa scrierii pictografice.

2. Descoperim in aceeasi zona restransa obiecte ceramice, unele din ceramica prost arsa si decorata cu puncte, alta arsa corespunzator si cu modele decorative elaborate. Acest fapt ne poate indica ori doua civilitatii diferite, eventual o invazie, ori o simpla evolutie tehnologica, in urma contactelor comerciale cu alte grupari umane.

3. Avem in limba daca mai multe cuvinte extrem de asemanatoare cu unele din limba etrusca. De aici putem merge pe ideea ca aceste limbi au o origine comuna sau ca civilizatiile respective au intrat candva in contact pentru un timp mai lung. Sau... o simpla coincidenta, mai ales in cazul in care cuvintele nici nu au acelasi sens.

La aceste tipuri de metode apare insa o problema: in cazul acestor comparatii culturale, poate interveni foarte mult subiectivitatea si pana si un om de stiinta se poate entuziasma exagerat atunci cand vede ca teoria sa e pe cale sa primeasca inca un argument, asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca presa sau entuziastii pot specula foarte mult pe asemenea teme.

Oare, daca undeva in anul 5000 BC, un oamenii de stiinta ar gasi ruinele Venetiei italiene si in paralel, ruinele oraselului american numit Venice, ar trebui sa ajunga la concluzia ca acelasi grup etnic care l-a contruit pe primul a migrat in America de Nord punand bazele celui de-al doilea? Sau daca ar descoperi resturile unei ambulante cu crucea rosie pe ea, ar trebui sa asocieze asta automat cu o grupare religioasa, sa considere, spre exemplu, ca aceste masini erau contemporane cu cavalerii templieri ?

A 2-a categorie de metode este mult mai putin speculativa si lucreaza cu date pur stiintifice, exacte si fara legatura cu ceea ce stim despre cultura umana. Aici se includ :

- datarea cu carbon

- studiul ADN-ului
- studiul fluorului din oase
- termoluminescenta (aplicata in cazul ceramicii)
- datarea cu metale grele (strontiu-rubidiu, potasiu-argon etc)- aplicata acolo unde datarea cu carbon nu mai functioneaza)
- geologia sedimentara
- palinologia

Sa va prezint un caz celebru: Oetzi, asa zis-ul om al zapezii, descoperit pe o partie din Alpi. Datarea cu carbon a aratat ca are o vechime de 5300 de ani ; antropologia a aratat ca era caucazian; studiul fluorului din dinti ca era localnic, nu un calator din alte zone; studiul polenului a aratat ca la vremea mortii sale clima era asemanatoare cu cea de acum (copacii de la care provenea polenul din haine fiind asemanatori cu cei care se gasesc in prezent ) si ca evenimentul mortii a avut loc primavara; studiul ADN-ului colectat din sangele prezent pe haine, ca a fost implicat intr-o lupta cu cel putin 3 alti indivizi.

Cat despre datele obtinute prin metodele comparative mentionate in prima parte a prezentarii mele, cercetatorii PRESUPUN ca dupa armele, hainele si preparatele din ierburi gasite asupra sa, Oetzi fusese un membru de vaza al comunitatii sale, vanator sau pastor, poate chiar vraci. Dar oare nu ne putem intreba daca nu cumva, indemanarea in lupta si cunostintele medicinale erau obligatorii pentru supravietuire in acele vremuri tuturor oamenilor si nu exclusiv unei categorii aparte? ...

Personal, consider ca istoria e foarte supusa controverselor si erorilor de interpretare, drept urmare ar trebui sa fim foarte atenti inainte de ridica niste speculatii la rangul de fapte istorice...

surse si recomandari:

http://www.litere.uvt.ro/vechi/cursuri/introducere%20in%20arheologie%20pdf/Datarea%20in%20arheol.pdf

http://bbbmetanoia.blogspot.com/2010/04/despre-datarile-fosilelor.html

http://archserve.id.ucsb.edu/courses/anth/fagan/anth3/Courseware/Chronology/01_Contents.html

File din Mitologia Greaca

2011-04-05T01:36:00.001+03:00

Viață eternă

Cand Sibila din Cumae era inca tanara si frumoasa, Apollo s-a indragostit de ea. Sperand sa-i castige dragostea, i-a oferit orice si-ar fi dorit. Sibila a aratat spre o gramajoara de praf de pe podeaua pesterii sale si a spus: "Da-mi atatia ani de viata cate fire de praf sunt in aceasta gramajoara". Apollo i-a indeplinit dorinta, insa tanara trufasa i-a respins avansurile. Totusi, Sibila a uitat sa ceara tinerete eterna si, cu cat treceau secolele, ea se usca, pana cand a ramas atat de slaba si de zbarcita, incat si-a sfarsit zilele atarnata intr-un borcan, ca o insecta. Cand a fost zarita astfel de cativa copii si a fost intrebata ce isi doreste, ea a raspuns:"Vreau sa mor."

File de mitologie - Inima Pomonei

2011-04-03T20:43:00.000+03:00

Pomona era o nimfa a padurii care isi iubea livada de meri. Intotdeauna avea un cutit in mana pe care il folosea pentru a scurta o ramura sau pentru a taia ceva. Dorind sa fie lasata in pace, a construit un gard in jurul livezii pentru ca nimeni sa nu poata intra.

Intr-o zi , zeul Vertumnus a trecut pe acolo si a fost imbatat de frumusetea ei. S-a indragostit de ea pe loc. De atunci, el trecea zilnic pe langa gardul ei deghizat diferit. Intr-o zi, acesta era un culegator avand un cos plin-ochi de roade. Alta data,e ra un cosas ce venea cu un snop de fan pe umar. Insa Pomona nu i-a aruncat nici macar o privire, niciodata.

In cele din urma,Vertumnus s-a transformat intr-o batrana si a indraznit sa intre in livada Pomonei. Asezandu-se alaturi de ea sub un mar,a implorat-o pe Pomana sa il accepte de sot pe Vertumnus,pentru ca el a fost primul care a crescut merii pe care ea ii iubeste. Prin urmare,era singurul care putea sa o inteleaga cu adevarat. Cuvintele lui Vertumnus au inmuiat inima Pomonei si, atunci cand el s-a intors in forma sa reala - un tanar stralucitor ca soarele - a fost de acord sa-i fie sotie.

File din mitologia Celtica

2011-04-03T12:57:00.002+03:00

Regatul

Dagla,regele poporului zeitei Danu, s-a indragostit de Boand, insa aceasta era casatorita cu Elcmar, care locuia in Brug na Boinne.

Intentionand sa o pastreze pe Boand pentru sine, Dagda l-a trimis pe Elcmar intr-o calatorie si l-a vrajit astfel ca acesta sa nu isi dea seama de trecerea timpului. Elcmar credea ca a fost plecat doar pentru o noapte, dar, de fapt, el fusese plecat timp de noua luni, timp in care Dagda si Boand au avut un fiu, Angus. Cand Augus a crescut, Dagda i-a spus sa mearga la Brug na Boinne si sa revendice tronul de la Elcmar.

"Du-te pregatit sa lupti", a spus Dagda, "dar nu te mai lupta daca Elcmar va fi de acord sa te lase sa fii rege pentru o zi si o noapte." Astfel aprocedat Angus, iar Elcmar a fost de acord. Dar, cand Elcmar s-a intors dupa o zi si o noapte sa isi reia locul pe tron, Angus l-a refuzat. "Mi-ai dat regatul pentru o zi si o noapte", a spus el "dar lumea trece prin zile si nopti".

Astfel, Angus a pastrat regatul Brog na Boinne pentru totdeauna, o zi si o noapte in acelasi timp.

Legenda Celtica din Mitologie Universala - Neil Philip

Nu este nimeni aici...

2011-04-02T15:04:00.000+03:00

După căderea Troiei, eroii ahei au avut de îndurat multe suferințe, deoarece îi ofensaseră pe unii sau pe alții dintre zei. Necazurile lui Ulise au inceput atunci când acesta a acostat pe insula celor trei giganți cu un singur ochi, Ciclopii. Ulise și însoțitorii săi au sperat că unul dintre ciclopi, Polifem, îi va primi ca oaspeți, însă acesta, dimpotrivă, i-a închis în peștera sa și a început să îi mănânce unul câte unul.

Pentru a scăpa, Ulise l-a păcălit pe Polifem dându-i să bea un vin foarte tare, care l-a amețit. Apoi, Ulise i-a spus că numele său este Outis, care înseamnă ”nimeni”. Când Polifem zăcea beat, Ulise si tovarășii săi au ținut un par în foc până când acesta s-a înroșit, după care i l-au înfipt ăn singurul său ochi uriaș.

Atunci când Polifem a strigat după ajutor, el le-a spus celorlalți ciclopi ca Nimeni l-a rănit, drept pentru care nici unul nu a sărit în ajutor. Dar, la plecare ca să își bată joc de Polifem, care era orb, Ulise i-a spus numele. Prin urmare, tatăl lui Polifem, Poseidon, l-a prigonit pe Ulise timp de zece ani si i-a omorât toți însoțitorii.

Din "Mitologie Universala" de Neil Philip, traducere Vasile Munteanu.

.

Podul Minciunilor

2011-03-26T20:26:00.005+02:00

Podul Minciunilor,este intaiul pod construit din fonta ,aflat in serviciu pe teritoriul de astazi al Romaniei.A fost turnat in Laubach si montat in Sibiu in anul 1859.Iniţial, potrivit cronicilor vremii podul fusese construit din lemn, Emil Sigerius menţionând la 1771 că “trecerea pe sub podul minciunilor este iluminat noaptea de trei lanterne şi păzită de trei santinele”.Pe o parte a podului se vede anul realizarii, iar pe cealalta partea emblema sasilor: doua sabii incrucisate , si deasupra lor o coroana, care simboliza la vremea respectiva, supunerea sasilor fata de regele maghiar si principatul ardealului.Elementele constitutive ale podului au dimensiuni de circa 5 m lungime și 1,6 m înălțime, iar deschiderea podului este de 10,5 m.Construit pe locul unui turn de poartă al celei de a doua incinte de fortificaţii, Podul Minciunilor care leagă cele două sectoare ale Pieţei Mici, permiţând legătura dintre Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus, este, fără îndoială locul cel mai încărcat de legendă din Sibiu.A fost numit „podul minciunilor” sau „podul mincinoșilor” din cauza legendei care spune că podul se va prăbuși dacă cineva va sta pe el și va spune o minciună. În tradiția orală locală circulă diferite legende despre acest pod, legate de minciunile îndrăgostiților ori cele ale precupețelor ce vindeau în zonă.

O veche poveste spune că un băiat, căruia îi cam plăcea să mintă, a fost plecat într-o călătorie. La întoarcere, i-a povestit tatălui său că pe drum s-a întâlnit cu un câine mare cât un cal. Auzind aceasta, tatăl i-a povestit fiului despre podul minciunilor, spunându-i că trebuie să traversezi acest pod, în ziua în care ai mințit. Numai că podul nu este un pod obișnuit: cel care a mințit, își va rupe cu siguranță un picior. Imediat, dimensiunile câinelui din povestirea copilului au început să fie mai mici...Sibiu, Sibiu Se spune ca a fost numit asa din cauza legendei care zice că podul se va prăbuşi dacă cineva va sta pe el şi va spune o minciună.

Podul Minciunilor este considerat un loc romantic, unde îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii, deşi pe seama acestuia circulă cel puţin patru legende una mai picanta decat cealalta.

Cea mai aproape de adevăr pare a avea la origine o similitudine lingvistică. Din cauza faptului că podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin, i s-a mai spus şi “podul culcat”. Ori, în dialectul săsesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciună”. Aşa aveau să se ţeasă ulterior tot felul de “poveşti” pe seama podului. Bătrânii locului îi atribuiau chiar şi “calităţi” umane. Ei spuneau că podul “simte” fiecare neadevăr rostit de cei care îl străbat, începe să geamă într-un mod tipic, care dă fiori, încheieturile scârţâie ameninţător iar balustrada dă impresia că va ceda în orice moment, mincinosul urmând sa se prăbuşească în gol.

O altă legendă vorbeşte despre faptul că Piaţa Mică fiind piaţa negustorilor era, pe cale de consecinţă şi cea a tocmelilor, a negocierilor. Uneori, aşa cum se întâmplă în orice troc, existau şi clienţi păcăliţi. Aceştia se întorceau cu marfa cumparată şi, în hohotele de râs ale mulţimii, îi aruncau de pe pod pe negustorii prinşi cu ocaua mică. În acest fel, aceştia nu doar că nu îi mai înşelau niciodată pe sibieni ci serveau drept pildă pentru toţi precupeţii necinstiţi.

Cea mai “picantă” legendă a podului ţinea de curăţenia trupească a tinerelor fete care îşi dădeau întălnire cu iubiţii lor, în respectivul loc. Aici se făceau jurăminte de iubire, se punea la cale viitorul îndrăgostiţilor, se făceau planuri de căsătorie, după ce, în prealabil tinerele susţineau că sunt neprihănite. Când lucrurile se întâmplau să nu stea întocmai, se spune că imediat după noaptea nunţii, miresele erau târâte de păr până pe pod, de unde erau aruncate, spre a fi pedepsite în acest fel pentru jurămintele lor mincinoase.Nu se stie daca pateau mare lucru, caci haul de sub pod e doar de doi-trei metri.

Legat de acelaşi “capitol” este şi legenda potrivit căreia cadeţii de la Academia Militară, după ce furau inimile junelor naive le promiteau întâlniri sub clar de lună, pe podul respectiv, la care însă, invariabil, ”uitau” să se mai prezinte.

Indiferent care este povestea adevarata a podului, Podul Minciunilor a ramas un loc la fel de cautat atat de sibieni cat si de vizitatorii acestui oras.Asa ca daca ajungeti vreodata pe aici, nu ratati acest faimos pod.

2011-03-21T23:35:00.002+02:00

D de la Dor

Nu puteam lasa sa treaca luna aceasta fara sa amintesc de unul dintre cei datorita carora m-am indragostit de avioane si de tot ce inseamna zbor: pilotul si scriitorul Doru Davidovici. Nu a fost singurul aviator scriitor - cunoscuti imi sunt St. Exupery, bineinteles, Victor Donciu (a carui carte "Totul despre escadrila I" am devorat-o pe la 17 ani), Dumitru "Foozie" Berbunschi (si el plecat de curand dintre noi) - dar Doru Davidovici are in biblioteca mea un loc special. Nu stiu daca breasla scriitorilor romani il recunoaste ca membru legitim, dar cu siguranta aviatorii nu l-au uitat.

Luna viitoare, se vor implinit 22 de ani de la disparitia sa - cum altfel decat la mansa unui Mig 21. La a 6-a iesire din ziua de 20 Aprilie 1989, dubla pilotata de instructorul lt. col. Davidovici si lt. Dumitru Petra s-a prabusit de la 1000 m, inaintea ultimului viraj care ar fi trebuit sa ii aduca in axul pistei.

Cauzele nu au fost niciodata elucidate, sau cel putin nu au fost date publicitatii (se spune ca avionul ar fi intrat in turbulentele provocate de un alt Mig venit la aterizare, devenind astfel imposibil de controlat).

Ce a ramas in urma sa? "Aripi de Argint", "Caii de la Voronet", "Celula de Alarma", "Culoarea cerului", "Insula nevazuta", "Intrarea actorilor", "Lumi galactice", "Zeita de Oricalc", "Sferele verzi", "Ridica-te si mergi", "Ultima aventura a lui Nat Pinkerton", "Dezmintire la mit (postum)" si, preferata mea, "V de la Victorie". Cartile lui Doru sunt misterioase, "ghicesti" in spatele frazelor tiparite omul care adora sa zboare si sa scrie despre asta mai mult decat sa vorbeasca, dar sunt in acelasi timp pline de viata, viata in adevaratul sens al cuvantului, incepand cu satisfactia din duduitul unui motor si terminand cu durerea pierderii unei persoane dragi. Cu totii am trecut cel putin o data prin momentele povestite de el, sau macar printr-o buna parte din ele, dar filtrate prin "lentila" sa, ele capata un altfel de inteles.

Ce ma bucura cel mai mult e ca inca nu este uitat. Cartile sale se gasesc. Aviatorii il comemoreaza, (chiar si cei de la Muzeul Aviatiei i-au dedicat, nu fara intarziere as zice, o placuta comemorativa si o expozitie de carte lunea trecuta), la Baza Aeriana 86 (unde a zburat o buna parte din cariera) s-a zburat in amintirea sa, si poate cel mai frumos cadou postum care i s-a facut, programul de modernizare a Mig-ului 21 (avion pe care l-a venerat, practic), demarat la mijlocul anilor '90, a purtat denumirea "D.D." - de la Doru Davidovici.

Amintindu-mi de noptile in care adormeam peste "Celula de Alarma" si de caietele mele din scoala pline cu siluete de "21", il las, cel mai bine, pe Doru, sa vorbeasca:

"Ce se întâmplă în noi când simţim cum cineva trăieşte clipe întregi numai pentru noi? Ce se sparge, ce se reface la loc din resturi care păreau de nemaiadunat între ele, pentru cât şi în ce fel fermecat se încarcă bateriile acelea misterioase numite încredere în sine, chef de viaţă sau mai ştiu eu cum? Ce trebuie să scoţi, într-adevăr, din tine, pentru ca cel, cea de alături să simtă cum trăieşti câteva clipe numai pentru el, ea? Chiar scoţi, te pierzi, risipeşti din tine aşa, dăruindu-te blând... ori, prin nu ştiu ce alchimie misterioasă, de fapt câştigi enorm în povestea asta care, aparent, te-a desfiinţat?[...] Intotdeauna e soare dincolo de nori, cam asta am reusit eu sa invat in douazeci de ani de zburat. Suna a sablon, dar asa stau lucrurile, sa stii: soarele e oricum acolo. Pe cerul foarte albastru. Aviatorii stiu asta. [...] Si decolam cu avionul cel mare drept in soarele despre care stim noi ca trebuie sa fie dincolo de nori ". - "V de la Victorie", 1986.

De: Aurelian Ionescu

.

Valori culturale româneşti-Muzeul Viei şi Vinului din oraşul Hârlău

2011-03-18T21:09:00.003+02:00

Valori culturale româneşti-Muzeul Viei şi Vinului din oraşul Hârlău

Atunci când am remarcat în oraşul Hârlǎu existenţa unui Muzeu al Viei şi Vinului am rǎmas surprinsǎ şi nedumeritǎ. Nu ştiam cǎ în aceastǎ localitate cineva a avut ideea fericitǎ de a reconstitui o lume aparent apusǎ. Curiozitatea m-a îndemnat sǎ-i trec pragul şi astfel am avut şansa de a mǎ apropia de un tărâm ţǎrǎneasc ce exprima atât de frumos sufletul poporului român.Vǎ supun atenţiei câteva fragmente de istorie pe care le-am imaginat, dupǎ mai multe vizite în acest lǎcaş de culturǎ si simţire româneascǎ.

Dacǎ strǎbaţi drumul naţional 28 de la Iaşi la Botoşani, la 75 de km de reşedinţa judeţului Iaşi, ajungi într-un loc plin de istorie şi culturǎ medievalǎ, oraşul Hârlǎu. Turistul care trece prin aceastǎ localitate este cuprins de sentimentul veşniciei, nǎscut din farmecul peisajului pitoresc, din panorama colinelor şi din sufletul bun al oamenilor acestor pǎmânturi, a cǎror tradiţii şi obiceiuri par sǎ curgǎ din legende. Cineva a numit aceastǎ localitate "oraşul sub formǎ de inimǎ", locul unde prezentul cu trecutul îsi dau mâna veghind asupra aşezǎrii tǎinuite între dealurile acoperite cândva de pǎduri şi creeazǎ o oazǎ de linişte,pace sufleteascǎ, o atmosferǎ strǎveche ce poartǎ pe aripile sale imaginea vie înca a domnitorului Petru Rareş...”...Hârlǎul, târgul moldovenesc de altǎ datǎ, este aşezat sub poalele strǎvechilor pǎduri de fag şi stejar din Ţara de Sus a Moldovei, pe "Drumul Tǎtǎrǎsc", ce ţine tot umbra codrilor, prin Dorohoi, Botoşani, Flǎmânzi, Frumuşica şi Deleni, pânǎ desupra târgului, apoi coborând pe apa Bahluiului la vale, spre Târgul Frumos şi vechea Cetate de Scaun de la Iaşi, iar de acolo, în jos, pânǎ hǎt departe, spre marea cea mare.”

O seamǎ de istorici susţin cǎ numele de "Hârlǎu" provine de la cumani, în limba cumanǎ însemnând popas. Datoritǎ ariei extinse pe valea Bahluiului, fapt care îl poziţioneazǎ într-un loc strategic, Ştefan cel Mare l-a numit "Bahlovia".Aceastǎ denumire apare pentru prima datǎ într-o scrisoare care se încheie prin cuvintele:"Datum ex Bahlovia". Documentele din a doua jumǎtate a sec. al XV-lea privind Moldova dovedeau cǎ a fost centrul de schimb, târgul şi capitala vǎii Bahluiului, adicǎ al unei formaţiuni politice locale, anterioare anului 1359."

In urma cercetǎrilor arheologice, s-a documentat cǎ un nivel de locuire dateazǎ din sec. al XIV-lea şi din primele decenii ale veacului urmǎtor.Hârlǎul, un vechi oraş medieval, situat în zona de contact a Pod. Sucevei cu Câmpia Moldovei prezintǎ împreunǎ cu împrejurimile sale un fond turistic foarte valoros, care te învǎluie de îndatǎ ce ai intrat în oraş,te poartǎ pe aripile trecutului, în vremea Muşatinilor, la Curtea Domneascǎ..Cele mai importante obiective turistice ale oraşului sunt reprezentate de biserica Sf. Gheorghe, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, biserica SF. Dumitru, ctitorie a lui Petru Rareş, vechea sinagogǎ, Şcoala Israelito-românǎ, iar ruinele Curţii Domneşti reprezintǎ o jumatate de mileniu de istorie scrisǎ.Printre varietatea obiectivelor istorice existǎ şi un muzeu care dateazǎ din anul 1987, astǎzi Muzeul Viei şi Vinului. Un muzeu al vinului nu este o cramǎ, deşi aici se vor putea degusta vinuri de colecţie, vor fi expuse teascuri şi zdrobitoare, ulcele şi butoaie, putând fi admirate de turişti încǎ de la inaugurare. Existǎ o culturǎ a vinului cu origini în sǎrbǎtorile dionisiece legatǎ de fertilitate, viatǎ şi moarte.

Aşezarea între dealuri şi coline înalte, au conferit localitǎţii condiţii climatice favorabile dezvoltǎrii viticulturii.Dimitrie Cantemir afirma cǎ"pe toate celelalte daruri ale pǎmântului le întrec cu mult viile frumoase şi mǎnoase care se întind de la Hârlǎu, Cotnari, pânǎ la Dunǎre;ba eu îndrǎznesc sǎ afirm cǎ vinul cel mai bun se face la Cotnari. El face parte din soiurie rare ale lumii şi este mai bun decât vinul de Tocai." Conform unor documente, istoricii afirmǎ cǎ prima atestare a culturii viţei de vie a fost la Hârlǎu, printr-un act dat de Petru I prin care împroprietǎrea cu doua buţi de vii mǎnǎstirea din Poiana. într-o zonǎ atât de bogatǎ în podgorii de mari tradiţii cum ar fi: Cotnari Bucium, Huşi sau Ţinutul Vrancei, Muzeul Viei şi Vinului încearcǎ sǎ reconstituie istoria unei ocupaţii, cât şi filosofia ei. Existǎ chiar şi o legendǎ a locului pe care batrânii o povestesc şi astǎzi nepoţilor.

Se spune cǎ odatǎ Dionysos mergea spre insula Naxos. Obosit din cauza drumului lung, zeul se aşeazǎ pe o pajişte pentru a se odihni, dar la picioarele lui observǎ o plantǎ necunoscutǎ pe care a smuls-o luând-o cu sine. Din cauza arşiţii puternice, Dionysos se temea cǎ planta lui va pǎli, de aceea a ascuns-o într-un os de pasǎre gǎsit pe drum. Dar datoritǎ faptului cǎ era ţinutǎ în mâna zeului cu puteri supranaturale, planta continua sǎ creascǎ, osul de pasǎre devenind tot mai neâncǎpǎtor.Dionysos a gǎsit un os de leu în care a pus osul de pasǎre cu plantǎ cu tot, dar se întamplǎ acelaşi lucru. Planta a crescut, osul de leu devenind şi el neâncǎpǎtor. Mergând pe drum, el a gǎsit o cǎpǎţâna de mǎgar în care a pus osul de leu cu cel de pasǎre şi cu planta. Când a ajuns la Naxos, Dionysos a sǎdit în pǎmânt planta care era viţa de vie. Aceasta crescu facând struguri minunaţi pe care zeul îi transformǎ în vin, învǎţându-i pe oameni sǎ cureţe via şi sǎ bea vinul. Legenda spune cǎ vinul din aceastǎ viţǎ cǎpǎtase însuşirile celor trei receptacule în care crescuse şi anume: cei ce au bǎut puţin din vinul oferit de zeu au fost veseli ca pǎsǎrelele; cei care au bǎut mai mult au devenit bravi şi puternici ca leul;iar cei care au bǎut peste masurǎ au început sǎ ragǎ ca mǎgarul. Aşadar, producerea vinului şi consumul lui se înscriu într-un ciclu al vieţii cu semnificaţii mult mai bogate . Se spune cǎ vinul cel mai dulce e vinul de Cotnari. Odata un sol trimis de Stefan cel Mare a poposit la o familie din Hârlǎu unde a fost cinstit cu vin de Cotanri. "vinul luneca balsam, ca untedelemnul pe gâtul drumeţului obosit care plesni cu limba în cerul gurii:”Aracan di mini!aista-i aiazmǎ şi 'mpǎrtǎşanie!"

Muzeul Viei şi Vinului a fost realizat de o echipǎ de muzeografi ai complexului Muzeal Moldova, dar şi arhitecţi, care au lucrat mai bine de 7 ani la restaurarea clǎdirii vechi din sec. al XIII-lea. In camerele muzeului şi la subsol sunt mai multe spaţii expoziţionale în care vizitatorii pot admira numeroase obiecte de patrimoniu strâns legate de cultura viţei de vie în Moldova. Sub impulsul curiozitǎţii, turiştii vor putea vedea în incinta muzeului hanul unde toatǎ lumea se întâlneşte la un pahar de vin, apoi este prezentat modul prin care vinul însoţeşte omul de la naştere, cǎsǎtorie, moarte si perioada premaritalǎ. Tot aici turiştii vor putea vedea toate ipostazele muncii în vie, mǎşti reprezentând duşmanii viticultorului, atelier de olǎrit deoarece vinul se bea cel mai bine din ulcele de lut, costume populare purtate cu diferite ocazii. Astfel,în prima salǎ a muzeului este prezentatǎ naşterea, existând o seamǎ de tradiţii legate de acest eveniment în care vinul are un rol important. De la naştere şi pânǎ la moarte, vinul însoţeşte viaţa omului , ducând mai departe tradiţiile arhaice.La subsolul cladirii, muzeografii ieseni au ilustrat o cramǎ autenticǎ în care sunt expuse mai multe tipuri de butoaie de vin, diferite instalaţii prin care ţǎranii obţineau vestita licoare. Sunt expuse teascuri de vin, printre care şi cel mai vechi teasc din Moldova.

In comunitǎţile tradiţionale din Moldova, la fel ca la toate poparele a cǎror ocupaţie de bazǎ este viticultura, vinul a fost asociat sângelui si integrat ceremoniilor şi riturilor sacre. Astfel, vinul este folosit în Bisericǎ, reprezentând materia de bazǎ în realizarea Sfintei Impartǎşanii. Potrivit legendelor, originea vinului este legatǎ de sângele ce s-a scurs din rana Mântuitorului, dar existenţa acestuia dateazǎ dinaintea creştinismului, vinul având o semnificaţie deosebitǎ atât la poporul dac, cât şi în credinţele românilor din Moldova.

Prin caracterul sǎu profund de unicitate , Muzeul Viei şi Vinului reprezintǎ un loc special, o şansǎ pentru cǎlǎtorul aflat în trecere prin oraşul Hârlǎu de a se reântoarce în trecut. Adevǎrat lǎcaş cultural, Muzeul este un spaţiu al reveriei, un loc în care omul este prezent peste tot.Si nu în ultimǎ instanţǎ, unicul Muzeu al Viei din S-E Europei se constituie într-un veritabil spectacol în care istoria se îngemǎneazǎ cu cotidianul atât de omenesc

De: Ioana Agatha . Toate drepturile apartin autorului.

BIBLIOGRAFIE

1. Cheptea Stela, "Un oraş medieval Hârlǎu", Academia Românǎ Filiala Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeanǎ, Colecţia Românii în Istoria medievalǎ,vol.I,p.288

2. Grigoraş N.,Ziarul Flacǎra Iaşului, "Hârlǎul şi monumentele sale", nr.6310,1966

3. Iancu Paul, Informaţii despre Muzeul Viei şi Vinului (Interviu)

4. Lişman M.Vasile "Hârlǎu(monografie)",IaşI,1972, p.150

5. Muscalu Ion,"Osândǎ şi izbândǎ(viaţa misterioasǎ a voievodului Miron Barnovschi si a zidirilor mǎriei sale)", ed. Danaster, Iasi, 2007, p.7

6. Oraşul Hârlǎu 1968-1888, Consiliul Orǎşenesc Hârlǎu de educaţie politicǎ şi socialistǎ, p.70

7. Şerbǎnescu Virginia,"La curtile Hârlǎului", ed. Militarǎ, 1977, p.157

Lacune in teoria evolutionista umana

2011-03-16T16:24:00.002+02:00

Teoria evolutiei umane a aparut odata cu descoperirile uimitoare ale lui Darwin care formeaza astazi legea evolutiei speciilor si care demonstreaza faptul ca , datorita conditiilor de mediu, speciile dezvolta mutatii dand nastere in timp altor specii diferite. In ce priveste omul, primele dovezi in acest sens au fost gasite in anii '20 sub forma unor fosile partiale a ceea ce acum numim australopiteci, cu trasaturi atat umanoide cat si similare speciilor de maimute antropoide cunoscute in zilele noastre. Partea cea mai "interesanta" : din prea mult zel in a-si demonstra teoriile, se pare ca unii cercetatori au recurs la falsificari ale fosilelor, cum avem cazul omului din Piltdown despre care s-a descoperit ca nu e decat un craniu de om modern cu o mandibula de urangutan atasata.

Dar sa revenim la dovezi reale. Dupa primele cercetari de la inceputul secolului trecut, teoria suna cam asa: candva in urma cu aproximativ 5 milioane de ani, in Africa, in urma schimbarilor climaterice (mai exact, disparitia junglelor in favoarea savanelor) o specie asemanatoare cimpanzeilor a inceput sa dezvolte mers biped, capacitate craniana mare , abilitate de a manipula obiecte si sa populeze teritoriul pana undeva in urma cu 40-100 mii de ani, cand s-a perfectionat pana la a-i da nastere lui Homo Sapiens , omul modern, care apoi a migrat inspre Asia si Europa.

Descoperiri considerate verigi lipsa :

primitive, specifice doar Africii : Ardipitecus Australopitecus Afarensis

si mai avansate: Homo Habilis Homo Ergaster Homo Erectus Homo Neanderthalensis

Pentru o perioada, totul parea evident, cele cateva schelete primitive sau fragmente de oase gasite (desi, dupa afirmatia unui arheolog, toate acestea impreuna nu umplu decat vreo doua mese) nu lasau loc de indoieli, arheologii si paleoantropologii erau destul de convinsi ca orice se va mai descoperi nu va face decat sa umple golurile si sa sustina si mai clar teoria evolutiei liniare si a originii africane a omului. Surprizele incep sa apara insa in ultimele decenii, cand noile tehnologii de studiere a ADN-ului si recente descoperiri arheologice au aratat ca de fapt nu doar Homo Neandertalensis, ci si mai recent descoperitele fosile de Homo Florensiensis denumit si hobbitul sunt specii total diferite de Homo Sapiens, cu care pentru o perioada a existat in paralel, reprezentand ori ramuri cu linie evolutiva diferita ale aceleiasi specii de primata-stramos ori si mai probabil ramuri de evolutie din cu totul alta "radacina" .

O alta descoperire, Sahelanthropus tchadensis ( omul Toumai) prezinta o fosila nu doar mai veche cu 1-2 milioane de ani decat australopitecii, ci chiar mai putin primitiva decat acestia.

In lumina acestor noi informatii,e evident ca vechea conceptie a evolutiei umane liniare cum era reprezentata in imagini cu trepte ale trecerii de la maimuta la om e depasita; mai mult, se ridica intrebari de genul : nu cumva o parte din resturile de specimene primitive descoperite sunt de fapt stramosi ai unos specii precum Homo Florensiensis si altele ( s-a remarcat ca oasele celebrei Lucy se imbina perfect cu cele ale scheletului LB 1 de pe insula Flores)si nu au nici o legatura cu Homo Sapiens?

Mai adaug ca pe langa cercetarile arheologice, o alta stiinta intra in forta cu studii: genetica. Cercetari din ultimii ani ai ADN-ului uman, mai exact al mitocondriilor, indica faptul ca omul modern exista deja in urma cu 200 de mii de ani , iar unele voci din domeniu sustin ca de fapt punctul din care acesta s-a raspandit ar fi Asia, nu Africa.

In concluzie, cred ca in momentul actual, pana la noi date, ar fi mai sigur ca in privinta evolutiei speciei noastre, sa admitem, asemenea lui Socrate, ca .... stim ca nu stim nimic.

Pe viitor, despre artefacte neconventionale si metode de datare.

"Cufarul de voiaj al lui Eminescu!"

2011-03-14T18:59:00.002+02:00

In imaginea de mai jos, puteți observa ceea ce se bănuiește a fi "Cufărul lui Eminescu".

Colectia personala Cristian Stefanescu

Din câte se vorbește prin târg, se lucrează la posibilitatea ca acesta să fi fost produs de celebrul Louis Vuitton. Se spune ca celebrul designer nu obișnuia să își semneze creațiile la începuturile afacerii sale, drept pentru care, acest cufăr va trebui supus unei expertize. Să nu vă mire un eventual răspuns pozitiv. Iată ce îi scria poetul Veronicăi Micle intr-una din scrisori:

”Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoare consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?”

Valea Elfilor - Avalonul din Apenini

2011-03-12T15:50:00.002+02:00

Valea Elfilor

Avalonul din Apenini

În inima Apeninilor, la aproximativ 1000 de metri de altitudine, își duce existenta o comunitate formată din aproximativ 100 de indivizi (bărbați și femei) care, cu mai bine de 30 de ani în urma au decis să renunțe la mașinăriile și confortul pe care tehnologia modernă le oferea, preferând să trăiască în pădurile munților ce inconjoară orașul italian Pistoia.

Pe acei tineri, ai anilor 1980 care au renuntat la tot in favoarea muntelui si a sălbăticiei, opinia publică, i-a botezat “Elfi”. Acestia traiesc in principal din mestesugarit, cresterea animalelor si agricultura, dar din cand in cand, unul din ei lasa muntele pentru a merge in oras, de unde face aprovizionarea cu faina pentru paine, seminte pentru legume ori lumanari pentru iluminarea nocturna.

Despre cum a inceput povestea Elfilor din Apenini, o sa va citez cele spuse de Fabio Piacentini, unul din veteranii comunitatii, in cadrul unul interviu realizat in anul 2002 de Silvia Montevecchi.

“Povestea noastra, este o urmare a faptului ca nu ne-am regasit in acest tip de societate, care este creionata frumos pentru a parea una a bunastarii, dar in care, in realitate, vad multi oameni care sufera, multi oameni care nu stiu sa se relaxeze, care nu sunt fericiti. Ca urmare, noi am incercat sa creem o solutie alternativa, care se dorea a fi o insulita a fericirii. [...]

Astazi, multi oameni nu vad viata fara energie electrica, televiziune, si multe alte accesorii. [...] In stilul nostru de viata, necesar este un singur lucru: ca fiecare familie sa aiba in grija cel putin un hectar de pamant, pentru cultivare. Astfel, o familie compusa din patru persoane, traieste decent de pe urma unui hectar de pamant, un an.

De fapt, la inceput, consideram aceasta initiativa un experiment prin care se putea demonstra ca se putea trai fara iluziile societatii capitaliste. Desigur, pentru cine doreste. Apoi, ceea ce ar fi trebuit sa fie un experiment a devenit un stil de viata.”

Astăzi, Elfii din Apenini sunt constituiti intr-o asociatie, primesc vizitele drumetilor si dau oricui are nevoie un pat si un blid de mancare, intotdeauna in schimbul unei maini de ajutor la treburile zilnice.

Voi reveni cu detalii dupa vizita pe pamanturile lor!

Castelul de la Miclauseni - VIDEO

2011-03-06T19:48:00.003+02:00

Istoria unui castel...

2011-03-06T19:17:00.008+02:00

Castelul de la Miclauseni

-cultura si spiritualitate romaneasca-

Mi-am propus, ca in cele ce urmeaza sa va atrag atentia asupra unui monument plin de istorie si frumusete medievala, castelul de la Miclauseni despre care se cunosc putine lucruri. Desi istoria a lasat mostenire o suma impresionanta de astfel de edificii-in Romania existand circa 1300 de castelesi conace, romanii le-au lasat in ruina si nu au profitat nicio clipa de aceasta oportunitate care ar fi putut atrage tot mai multi turisti. Majoritatea acestor bijuterii arhitectonice au cazut prada localnicilor, care au furat obiectele valoroase din ele si nepasarii.Unul dintre aceste monumente este si castelul de la Miclauseni, aflat astazi in custodia Mitropoliei care a inceput lucrarile de restaurare,dupa ani de zile in care acesta a fost uitat, nimeni interesandu-se de soarta lui. Voi prezenta aspecte istorice mai mult sau mai putin cunoscute in ceea ce priveste trecutul asezarii cat si prezentul, voi aminti de personalitati importante din istoria castelului si voi incerca sa evidentiez valorile culturale , spirituale si istorice ale unui monument construit ca o sfidare orgolioasa a timpului si de un rafinament cu totul special. Imi doresc de asemenea sa va introduc intr-o lume nobila in care oamenii erau preocupati mai mult de dimensiunea spirituala, de arta si de frumos, construind adevarate capodopere, cum este de altfel si castelul familiei Sturdza de la Miclauseni, o marturie vie a unor epoci de mult apuse.

Satul Miclauseni din comuna Butea, este asezat intr-un loc stravechi, plin de cultura si spiritualitate.Acesta dateaza inca de la inceputurile secolului al XV-lea , pe aici au trecut oamenii din paleolitic, “triburile cucuteniene, dacii liberi si popoarele migratoare.”Dovezi elocvente in acest sens sunt ruinele unei asezari dacice,un depozit de peste 120 de monede romane de argint din vremea imparatilor Train si Hadrian cat si o necropola cu morminte de inhumatie de la inceputul epocii migratiilor. Originea numelui satului Miclăuşeni este mentionata in documentul nr. 462 tipărit în Analele Academiei Române şi extras din arhiva(documente privind istoria României în veacul al XV-lea, pag. 389).Acesta este o copie după hrisovul în limba slavonă, dat de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare si este cel mai vechi document scris in care este mentionata mosia de la Miclauseni..”Din mila lui Dumnezeu, noi, Stefan Voievod,domn al Tarii Moldovei, facem cunoscut, aceasta i-ar fi de trebuinta cuiva, ca a venit inaintea noastra si inaintea noastra si inaintea tuturor boierilor nostri Stana, fiica lui Miclaus vornic, de bunavoia sa,nesilita de nimeni si nici asuprita, si a dat nepotului sau, slugii noastre,Roman spatarel, partea ei din Miclausani, atat cat a stapanit ea.Deci, noi, vazand buna ei voie si danie, pe care ea a facut-o nepotului sau, slugii noastre, Roman spatarel, partea sa din satul Miclausani de asemenea, si noi am dat si am intarit slugii noastre,Roman spatarel, acea mai inainte spusa parte a ei din satul Miclausani, ca sa-I fie de la noi uric si cu tot venitul,lui si copiilor si nepotilor lui si stranepotilor lui si rastranepotilor lui si intregului neam, cine va fi cel mai apropiat,neclintit niciodata,in veci.”. Din acest document reiese că satul îşi are denumirea de la vornicul Miclăuş. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea urmaşii lui Miclăuş au vândut moşia şi cele două sate boierului Sturza Iorgu.

Construit de Gheorge Sturdza si sotia sa Maria pe locul unui vechi conac boieresc intre anii 1880-1904, acest castel se constituie ca o adevarata bijuterie de stil neo-gotic.Acesta mai este cunoscut si sub numele de “castelul blestemat” datorita numeroaselor incidente care i-au marcat istoria. Printre acestea se numara un incendiu devastator si pagubele facute de soldatii rusi care au folosit cartile din biblioteca pe post de combustibil. Tot aici a functionat si un centru pentru copii cu deficiente mintale pana in 2001, cand acestia au fost mutati intr-un alt camin, in comuna Cozmesti.Edificiul care a intrat in proprietatea Sturzestilor pe la 1700, impreuna cu tot ce-l inconjoara, a fost de mai multe ori mistuit de flacari, ultima data in 1985 intr-o noapte de decembrie.

Acesta a fost construit în stilul neogotic după planurile arhitecţilor Iulius Reinecke şi I.Grigsberg.La realizarea decoratiunilor murale, a contribuit si Maria Sturdza(sotia lui Gheorghe Sturdza), care ilustrase in picturile sale multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin si prieten apropiat al familiei boieresti.Spre deosebire de vechiul şi insalubrul conac,actualul castel are parter, etaj, mansardă şi beneficiaza de numeroase decoraţiuni, atât interioare cât şi exterioare,printre care si stema inspirata din blazonul familiei Sturdza:un leu cu o sabie si o ramura de maslin. ,”decoratiile exterioare ale castelului se dovedesc a fi mai toate interpretarea unor detalii din stema sturzeasca.”In aceast edificiu s-au pastrat numeroase bogatii si obiecte de o valoare deosebita:o vasta biblioteca,colectii de arme si costume pentru cal si calaret din sec.al XVI-lea,o colectie de bijuterii si un “muzeu al familiei” ce continea piese arheologice rare,numismatice si epigrafice.In cel de-al doilea Razboi Mondial acesta a fost inchisoare pentru prizonierii nemti,iar cele 60.000 de carti valoroase din biblioteca au intrat in stapanirea Securitatii. Pe locul unde se afla actualul castel de la Micluseni, a existat un conac al Sturzestilor construit pe la 1755 de Ioan ,fiul lui Sandu Sturdza.Cladirea avea demisol si parter, amblele strabatute de cate un coridor central.Fiecare genereatie i-a mai adus cateva transformari, conacul fiind mentinut pana in anul 1880.In partea de nord a castelului se afla “Museum Familiarum”, in care este expusa inscriptia referitoare la construirea conacului de la 1755:”Aciasta zidire este zidita de dumnealui Ioan Sturdza biv vel vist., fiul dumisale raposatului Sandului Sturza biv vel logofet, in zilele prea luminatului domn Matei Ghica Voevodu la leat 7263(adica 1755)”.Un tablou al conacului disparut dupa razboi, il prezinta pe acesta in forma de cruce.Demisolul avea ferestre mici si niste metereze in zidurile groase, toate ferestrele avand obloane din stejar,acoperisul era din sindrila, in patru ape.In afara de conacul propriu-zis, mai existau in curte cladirile anexe:chelaria sau odaia chelarului, hambarul chelariei,odaia feciorilor boieresti , odaia vezateilor si sura.

Prin aerul romantic pe care il degaja, accentuat de ambianta naturala a parcului medieval in care este plasat, castelul de la Miclauseni incanta si uimeste incontinoare pe orice vizitaor, “transpunandu-l intr-o epoca in care reprezentantii cei mai de seama ai boierimii moldovene duceau un mod de viata ce-si avea obârşia in evul mediu apusean”

La exterior, castelul prezinta fatade cu elemente de sculptura florala, zoomorfa, blazoane si statuete de natura gotica,unele derivate din stema Sturzestilor, iar celelalte reprezentandu-l pe Sfantul Gheorghe calare, un cavaler medieval in armura , care se dovedeste a fi stema emblematica a castelanului George Sturdza. In interior, peretii si plafoanele sunt pictate in ulei si contin motive fitomorfe si zoomorfe cu bandouri si esarfe inscriptionate cu maxime latinesti din Virgilius, Horatiu si alti autori.De exemplu, deasupra usii exterioare din Vest este scris “Odo Anima Rerum”(Ordinea este sufletul meu) sau “Studia Amant Silentium Qietem Desiderant Cordis”(Cine iubeste studiile, cauta linistea netulburata a inimii), maxima scrisa pe tavanul holului mare de la etaj.Scarile centrale sunt din marmura de Dalamatia, ferestrele si usile sunt facute din lemn de trandafir, minutios sculptat, iar din parchetul din esente de paltin, mahon, stejar si abanos confectionat de mesteri austrieci, se mai pastreaza o portiune pe mijlocul unei camere de la etaj.In urma incendiului din anul 1985, mansarda si acoperisul castelului au fost devastate, iar apa cu care a fost stins focul, s-a infiltrat in pereti, ducand la degradarea progresiva a imobilului si a picturii.La parterul cladirii se gasesc sapte camere, doua saloane si o anticamera, o galerie, un grup sanitar, un hol si o terasa exterioara.Etajul este format din sase camere, printre care si cabinetul castelanului, camera sotiei acestuia, doua saloane printre care si un salon de onoare numit “al voievodului”, mai exista o galerie, un grup sanitar, un hol si doua terase descoperite.Mansarda este compusa din cinci camere, un salon mare, doua holuri, o terasa si 3 balconase.Astazi, camerele din mansarda au fost modern amenajate pentru turistii care vor sa petreaca o noapte in frumosul palat.

Dupa 1944, au mai ramas din “Museum Familiarum” care continea “piese rare arheologice , mumismatice si epigrafice”,opt pietre cu inscriptii si o stema domneasca , ingropate in zid, care se pastreaza si astazi . Astfel, in holul castelului se observa in zid o piatra funerara,foarte stearsa,care se presupune ca este a parcalabului Ene Tudoran .A doua piatra funerara inscriptionata in limba turca care dateaza din anul 1823(anul Hegirei 1239) si apartine a unei oarecare Ayse Han, sotia lui Salih Aga.A treia inscriptie este ultima piatra funerara din muzeu,inscriptionata in slavona,din a carei traducere reiese ca ar fi apartinut Irinei, sotia lui Ioan Sturdza.Langa peretele exterior al bisericii se afla un mic cimitir in care sunt inmormantati” in randul din fata Zoe Bals(fiica lui Alecu D.Sturdza),Matei A.Sturdza,George M.Sutu(ginerele lui Alecu)si Elena Sturdza(sotia logofatului Costache de la Ruginoasa si mama Ecaterinei);in randul din spate se odihneste Maria(fiica lui Ion Ghica, mormant fara cruce),Gheorghe A. Sturdza,Ruxandra Bals(sora lui Gheorghe).Serban G.Cantacuzino(ginerele lui Gheorghe),Ecaterina(sotia lui Serban).” In unghiul dintre biserica si castel se afla monumental funerar al lui Alecu D. Sturdza,desi acesta a fost inmormantat in cripta din biserica.Motivele constructiei acestui misterios monument sunt necunoscute.In fata bisericii se gasesc alte patru morminte printre care si cel al lui Petru Campeanu,fost profesor de istorie naturala la Academia Mihaileana.Una dintre cele mai vechi relicve este bolta de piatra de la intrarea in curte care se pare ca”dupa constructie si aspectul caramizilor, e din se.XV-XVI, deci din vremea lui Miclaus vornic sau a lui Simion Stroici “

Inca din timpuri stravechi, inaintasii Sturzestilor au avut inspirata initiativa de a organiza in jurul conacelor adevarate oaze de liniste si pace sufleteasca.Probabil inca de pe vremea lui Miclaus sau a lui Simion Stroici a fost proiectat lacul de confluenta a doua paraie care strabat astazi parcul, prin plasarea unui stavilar la partea de S-V unde este construit un pod peste raul Butea.La acea vreme, lacul constituia o granita ideala pentru aproape trei sferturi din perimetrul curtii conacului, constituindu-se impreuna cu zidurile de piatra din jur ca o adevarata fortificatie.Functionarea unei mori de apa era asigurata tot de acest lac.Mai tarziu, Alecu si sotia sa Ecaterina, au amenajat in 1837 actualul parc in stil englezesc, cu diferite specii de pomi , unii dintre ei foarte rari,unici in Europa, ca de exepmplu un frumos arbore Ginko Biloba.Desi stilul initial a fost cel englezesc, in starea actuala, Parcul Dendrologic se incadreaza mai bine in “stilul peisager cu nuanta romantica” Parcul are doua iazuri de peste, concepute si construite in 1968, in partea de nord a raului care trece prin parc si o livada cu meri.In parc se intalnesc foarte multe verite rosii, iepuri, vulpi, serpi de apa, rate salbatice, cuci, fazani,mierle ,dar si zeci de bufnite si ciori.

Maria G. Sturdza(1852-1937) fiica scriitorului Ion Ghica, nascuta la 14 ianuarie 1852 , la Constantinopol, este una dintre personalitatile feminine remarcante din familia Sturzestilor. Studiaza cu profesori particulari, una dintre limbile invatate fiind si engleza.Se casatoreste cu George A. Sturdza de la Miclauseni, in ciuda unei diferente de varsta de 10 ani.Tanara castelana isi impunea un regim de munca intelectual foarte sever, studiind aproape zece ore pe zi istoria si mitologia, aritmetica, geografia, istoria naturala, compozitia, exercitiile de gramatica franceza respectiv engleza,desen,pian ,calarie si broderie.In anii dramatici ai primului razboi mondial, Maria isi pune castelul la dispozitia unui spital militar, lucrand impreuna cu fiica ei ca surori de caritate, la capataiul soldatilor raniti.In aceste impreujari, castelanele vor primi vizita lui George Enescu care va concerta aici, printre paturile spitalului.Maria avea de asemenea un mare talent pentru pictura.O capodopera in acest sens o reprezinta “Biblia scirs si ilustrata de ea, intre anii 1879-1882, intr-o notita din 23 aprilie, din pacate pierduta de Ecaterina in timpul evacuarii din 1944.”[9]Albumul de poezii intitulat “Floricele ratacite”, frumos decorat cu initiale ornate si chenare in culori vii, reprezinta o realizare remarcabila a Mariei alaturi de cartile “Rugaciuni”,”Meditatii” si altele.A fost verisoara primara cu Doamna Elena Cuza si pe parcursul intregii vieti a facut numeroase acte de binefacere:creste copii orfani si-i intretine la facultate, iar din 1923 ridica pe cheltuiala ei si a ficei sale liceul de fete din Roman.In dimineata zilei de 30 iunie 1937, se va stinge din viata la Miclauseni, la varsta respectabila de 85 de ani.Mormantul ei se afla langa cel al lui George, din cimitirul familiei aflat langa biserica manastirii.

Ecaterina S. Cantacuzino(1873-1918) este ultimul descendent al familiei Sturdza.Deoarece nu a avut copii, il infiaza pe varul ei, Matei N. Ghica, dar din nefericire acesta va muri in America.In primavara lui 1944, frontul fiind aproape, Ecaterina paraseste castelul si pleaca in refugiu.In timpul razboiului castelul a fost devastat , la fel si biblioteca care adaposte o colectie valoroasa de carti si manuscrise.In 1947, Ecaterina scrie un act de donatie prin care doneaza toata mosia de la Miclauseni Episcopiei Romanului, in vederea infiintarii aici a unei manastiri de maici.Va ramane la castel impreuna cu maicile pana in 1953, cand manastirea este desfiintata, iar maicile sunt transferate la manastirea Cozancea din judetul Botosani, unde se va retrage si ea.Inainte de moarte, a imbracat haina monahala sub numele de maica Macrina si a murit in anul 1953 fiind inmormantata la manastirea Cozancea.In anul 1970, parintele ieromonah Nicanor Racu, preot slujitor la Miclauseni pana in 1982, ii stramuta osemintele la Miclauseni, alaturi de sotul ei Serban si de familie.

În anul 2001, Castelul Sturdza a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei Bucovinei.Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza (satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi) şi a unor lucrări de peisagistică în zonele adiacente. În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor ^..S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj.

De: Agatha Ioana pentru http://www.geticul.com/ . Toate drepturile rezervate

Bibliografie

1.Inginer dr. Lupu Ionel, “Memoriu tehnic spatii verzi parc dendrologic Miclauseni”, in:Proiect revitalizare Parc Miclauseni, 2003, Arhiva manastirii Miclauseni

2..Merisca Costin, “Castelul Miclauseni in cultura romana”, Editura Cronica, Iasi, 1996

3.Idem, “Istoricul satelor Miclauseni si Butea si al celor invecinate, Editura Trinitas, Iasi, 2002

4..Protos. Cleopa Constantin Nistor, “ Miclauseni istorie, prezent si perspectiva”, Editura Trinitas Iasi, 2007

5. Roller Mihail,Documente privind istoria Romaniei”,A.Moldova,vol.I(sec.XIV-XV),Editura Academiei Bucuresti,1952

Noul logo Geticul`s BLOG

2011-03-05T20:18:00.002+02:00

Bună seara oameni buni, bună seara prieteni!

Așa cum vă promiteam astăzi de dimineață (și după ce am făcut tocăniță nervii a doi graficieni), noul logo Geticul`s BLOG este gata de treabă. Vă rog să operați schimbările ce se cuvin pentru o bună circulație a informației.

Multumim pentru eforturi si stoicismul cu care au rezistat prietenilor Ionuț si Night-Elf.

Coperți din piele umană

2011-03-05T14:39:00.000+02:00

Un volum infiorător! – La propriu.

Pasionații de lectură aflați în trecere prin Londra, pot să admire de astăzi un volum de poezii al autorului britanic John Milton, ale cărui coperți sunt acoperite de...piele umană. ”Învelitoarea” aparține autorului, acesta fiind condamnat la moarte in anul 1830 pentru uciderea soției sale, Grace.

Totuși volumele învelite în piele umană nu sunt chiar atât de rare precum s-ar putea crede. Cele mai recente sunt datate cu anul 1800, și erau chiar populare în perioada respectivă pe teritoriul Franței, cel puțin până la Revoluția Franceză. ”Donatorii” erau în cele mai multe cazuri condamnații din temnițele franceze.

Un expert în acest domeniu este bibliotecarul Universității din Berkley, Anthony Bliss. Acesta a declarat pentru National Geographic faptul că între rafturile celebrului ateneu al Californiei există astfel de volume.

FOTO: Westcountry Studies Library

.

Poezia- ecou al temniţelor comuniste româneşt

2011-03-04T21:24:00.004+02:00

Cercetarea mea istorico-documentară s-a finalizat cu o lucrare ce îşi propune să prezinte supravieţuirea regimului tiranic din închisori cu ajutorul poeziei şi al permanentei rugăciuni.În acest sens, m-am orientat către trei poeţi valoroşi(Valeriu Gafencu, Radu Gyr şi Nichifor Crainic) care au pătimit în inchisoare împreună cu ceilalţi deţinuti politici, au fost alături de ei în momente de chin, s-au încurajat reciproc şi au creat un adevărat folclor al temniţei cu poeziile lor.Aceste poezii pe care deţinuţii le memorau, au constituit un sprijin şi o întărire sufletească pentru cei prigoniţi în mod nedrept de către torţionari.Vă supun atenţiei câteva fragmente de istorie pătată de sângele elitei româneşti, umbrită de amintirea unor nume sonore care au lăsat ţara să piară în mâinile comuniştilor şi totodată luminată de operele valoroase în care martirii neamului au scris cu slove grele povestea unui tânăr destin ucis în spatele gratiilor.

Comunismul în România nu ar fi avut nicio şansă de supravieţuire dacă nu ar fi fost impus cu tancurile de Moscova şi dacă SUA, Franţa şi Anglia nu ne-ar fi vândut sovieticilor la Yalta.Într-o ţară adânc ancorată în credinţă şi spiritualitate cum este România, comunismul nu şi-ar fi câştigat niciodată aderentă ,deoarece ideologia marxistă fundamentată pe ateism şi materialism era total incompatibilă cu valorile morale şi spirituale ale românilor.Sufletul românesc, plămădit la lumina Evangheliei, crescut în mitul străvechi al lui Făt-Frumos, a respins organic duhul unei ideologii care ascundea sub masca unmanitarismului ura, intoleranţa şi violenţa. Primii care s-au manifestat organizat pentru a împiedica instaurarea comunismului la noi, au fost studenţii.Tineretul român universitar s-a organizat într-o mişcare de formare a valorilor creştine şi naţionale, Mişcarea Legionară. Aderarea masivă a tineretului la valul de rezistenţă naţionalist-creştină care a cuprins ţara la începutul anilor 30, a creat o generaţie educată în spiritul credinţei şi al dragostei de neam.Legionarii reprezentau o forţă în România,erau bine organizaţi, încat însusi regele Carol al II-lea îi invidia spunând:”nu mi-e teamă de numarul lor,dar ma îngrozeşte ordinea lor.”Pătrunsă de misiunea ei de apărare a valorilor tradiţionale româneşti, această mişcare a reprezentat un adevărat obstacol în calea politicii de dinainte şi după cel cel de-al doilea Război Mondial.De aceea au fost prigoniţi de Carol al II-lea şi de Mareşalul Antonescu, apoi dupa 1948 de comunişti având la conducerea partidului pe Teohari Georgescu, Ana Paukar, Nikolski şi alţii.Din ordinul lui Antonescu au fost arestaţi 42000 de legionari, majoritatea condamnaţi la temniţă grea, mulţi fiind eliberaţi în 1964 după douazeci de ani de puşcărie sub regimul comunist.Printre oamenii care şi-au sacrificat tinereţea pentru un ideal şi pentru adevăr se numără poetul basarabean Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic,Petre Ţutea, filosoful creştin Mircea Vulcanescu, Dumitru Bordeianu, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Jimboiu, Radu Gyr şi mulţi alţii. Regimul de supravieţuire din închisori a fost cumplit, dar cea mai cumplită închisoare între anii 1950-1952 a fost la Piteşti unde au fost torturaţi circa 2000 de studenţi de la aproape toate facultăţile din ţară, unde s-a aplicat “reeducarea”prin tortură a deţinuţilor de către alţi deţinuţi, ducând la prăbuşirea morală a oamenilor, “tratamentul de la Piteşti fiind cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Acolo s-a pus în practică metoda lui Makarenco de spălare a creerilor, mulţi şi-au dorit moartea nemaiputând rezista torturilor continue la care erau supusi, altii doreau sa se sinucida,dar si acest drept le-a fost refuzat.Dupa spusele unui martor ocular care a supravietuit teroarei de la Pitesti si Gherla, dintre toti detinutii politici care au suferit cel mai mult in inchisorile comuniste au fost tinerii legionari.”Fenomenul Pitesti se raporteaza strict la Miscarea Legionara...A fost mai mult decat o drama ce s-a intamplat la Pitesti-un experiment extraordinar ,facut de comunisti si de atei,lor,acestora din urma nu le prea convine sa stie ce s-a petrecut.” Poezia in inchisorile comuniste a avut un rol covarsitor pentru supravietuitorii intemnitati.Poezia scrisa in temnite exprima cel mai bine suferinta umana asumata in sens crestin care il apropie pe om de Dumnezeu.Dupa marturia parintelu i Liviu Branzas “cea mai frecventa activitate este cea poetica. Fiecare celula are poetul ei. Uneori, toti cei patru componenti ai unei celule scriu versuri.”Scriu”este de fapt o figura de stil.De fapt, se compun mental si eventual se transcriu, pentru stilizare si memorare, pe sticla.Se obtine o bucata de sticla de geam, cat sa incapa in palma, se da cu o pelicula de sapun pe ea si se scrie cu un betigas. Pe sticla devenita oarecum mata, urma lasata de betigas se evidentiaza prin fenomenul de reflexie.Este o intreaga lupta pentru pastrarea bucatilor de sticla pentru scris…Pe asemenea bucati de scticla s-au creat capodopere!”In lucrarea sa “Prizonier in propria tara”. Aurel Sergiu Marinescu arta ca” cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtutile ei memotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura in gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas.”

Poetul Valeriu Gafencu –“Sfantul inchisorilor comuniste”

Valeriu Gafencu s-a nascut in anul 1921 in comuna Sangerei, Jud.Balti din Basarabia.Tatal sau, deputat in Sfatul Tarii si mare luptator pentru unirea Basarabiei cu Bucovina, si-a educat fiul in spiritual credintei si al dragostei de patrie.In 1940, cand Basarbia este ocupata de Armata Rosie, Valeriu trece Prutul si se inscrie la Facultatea de Drept din Iasi.A devenit seful fratiilor de cruce din Iasi, fapt pentru care a si fost aerostat dupa 1941.A fost inchis la Aiud si Galda pana in 1948.Apoi a fost dus la Pitesti pentru o scurta perioada de timp si imbolnavindu-se grav de plamani, este trimis la pentitenciarul-sanatoriu Targu-Ocna.Aflat in detentie, a compus foarte multe poezii, acestea insa au iesit din spatele gratiilor odata cu detinutii care au supravietuit si au ajuns in libertate. a fost pentru detinuti atat o forma de rugciune cat si un sprijin sufletesc, o speranta si in acelasi timp o modalitate de apropiere intre tovarasii de suferinta.Un exemplu in acest sens este urmatoarea poezie a lui Valeriu:

“Mi-s ochii tristi si fruntea obosita

De-atata priveghere si-asteptare,

Mi-e inima bolnava,istovita

De grea si indelunga alergare

Si plange ca o pasare ranita.

Cand ochii mi-i inchid si cat in mine

Puteri sa urc Golgota pana sus,

O voce, un ecou din adancime

Imi spune bland:”Viata e Iisus!”

Margaritarul pretios e-n tine!”

Privesc la dimineata minunata

A invierii Tale din Mormant,

Cu Magdalena, ca si altadata,

Ingenunchez ‘naintea Ta plangand;

Si-s fericit si plang cu Tine-n gand.”

In ultimii doi ani de suferinta Valeriu nu se mai putea intinde pe pat,ci statea doar rezemat la marginea patului,iar capul ii cadea pe piept.Ioan Ianolide, cel care l-a ingrijit pana in ultimele clipe ale vietii marturiseste:”zambea si prin somn.Somnul lui se contopea cu starea de veghe si adesea s-a intamplat sa spuna, ca in timp ce noi aveam impresia ca doarme el se ruga. Rugaciunea lui continua si in somn, si asta ii dadea pe chip o stralucire bine placuta care se raspandea in jur…Cand spasme si dureri mari il congestionau se crispa o vreme, dar chemand tainic numele lui Hristos depasea suferinta si renastea cu un zambet proaspat ,viu si stralucitor venit din alta lume.”[8]La Tg. Ocna cat si in celelalte inchisori le erau interzise medicamentele cu desavarsire deoarece se urmarea moartea si exterminarea asa-zisilor dusmani ai poporului. Acolo, pe cai ilicite au ajuns cateva tablete de streptomicina iar cei apropiati lui Valeriu au vrut sa-l salveze inmandu-I medicamentul. Dar tanarul cu chip angelic i-a dat medicamentul pastorului evreu Richard Wurbrand care era pe moarte,salvandu-i acestuia viata. Richard Wurmbrand, în urma tratamentului, s-a însănătosit si a fost mai târziu eliberat, iar Valeriu Gafencu a murit.

Wurmbrand, reusind să plece în străinătate, a făcut cunoscut prin predicile si prin cărtile publicate, trăirea înaltă pe linie crestină a lui Valeriu si a celorlalti detinuti, ceea ce l-a făcut să înteleagă mult mai profunda tainele crestinismului. Parintele Gheorghe Calciu il descrie pe Valeriu ca pe un sfant:”Valeriu era un om care traia cuvantul lui Dumnezeu la un nivel foarte inalt, as spune la nivelul sfintilor al marilor parinti si anahoreti.(…)Valeriu era deasupra intelegerii ,simpla lui prezenta, simpla lui aparitie-spuneau baietii care au stat cu el in celula-aducea liniste sufleteasca, pacea inimii si pacea mintii.Toti care au stat cu el in celula i-au fost devotati.Adica ii chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio indoiala ca este un sfant.”In luna februarie a anului 1952 Valeriu a trecut la cele vesnice lasand in urma o nepretuita colectie de poezii si amintirea vesnica a celui care va fi numit mai tarziu “sfantul inchisorilor comuniste”.

Radu Gyr-“Poetul inchisorilor comuniste”

S-a nascut la poalele Gruiului in Campulung la data de 2 martie 1905..A fost fiul actorului Coco Demetrescu si un reprezentant de seama al Miscarii Legionare ,fiind commandant legionar si sef al regiunii Oltenia. Dupa descrierea lui Ioan Ianolide Rdu Gyr a fost “un om cald ,suflet sensibil, minte inspirata, caracter frumos si trup plapand;un mare poet care a incrustat in timpul sau si a cantat in poezia sa toata patimirea unei generatii;un munte de suferinta,de demnitate si de disperare:acesta este Radu Gyr…Versurile lui s-au transmis din gura in gura la milioane de oameni ca un indreptar al vremurilor. Este simbolul romanismului de azi..Era frumos la suflet ca negraita armonie a spiritualitatii romanesti mioritice.Si a trait viata mai mult prin temnite , cand sub burghezi, cand sub fscisti, cand sub comunisti(….)A compus zeci de mii de versuri , fara sa le scrie, ci memorandu-le.Poeziile treceau din om in om prin inchisori si de acolo afara.Toata suflarea romaneasca se regasea in poezia lui…”Dupa prima arestare din 1941, fiindca facea parte din Miscarea Legionara, ca sa se “reabiliteze” a fost trimis pe frontal de Rasarit ca si alti legionari, unde trebuia sa lupte in linia intai pentru a fi ucisi “ba a mai intervenit o miselie in plus fata de cate au fost cunoscute la data aceea:legionarii de frunte, expres nominalizati trebuiau sa fie impuscati pe la spate de catre fratii lor romani in timpul luptelor.”Versurile lui Radu Gyr erau socotite crima ,iar pentru poezia “Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane” socotita un manifest antilegionar comunist,a fost condamnat la moarte.Dupa recurs, pedeapsa i-a fost mutata la munca silnica pe viata, dar impreuna cu cei condamnati la moarte din lotul lui au fost instiintati abia dupa un an de acest lucru.

“Nu pentru-o lopata de rumena paine,

Nu pentru patule, nu pentru pogoane,

Ci pentru vazduhul tau liber de maine,

Ridica-te Gheorghe,ridica-te Ioane!

Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,

Pentru cantecul tau tintuit in piroane,

Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,

Ridica-te Gheorghe,ridica-te Ioane!

Nu pentru mania scrasnita-n masele,

Ci ca sa aduni chiuind pe tapsane

O claie de zari si-o caciula de stele,

Ridica-te Gheorghe,ridica-te Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi

Si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane

Si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,

Ridica-te Gheorghe,ridica-te Ioane!

Si ca sa-ti pui pe tot sarutul fierbinte

Pe praguri, pe prispe, pe usi , pe icoane,

Pe toate ce slobode-ti ies inainte,

Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!

Ridica-te Gheorghe, pe lanturi, pe funii!

Ridica-te Ioane, pe sfinte ciolane!

Si,sus, spre lumina din urma-ti furtunii,

Ridica-te,Gheorghe, ridica-te Ioane!”

A fost o situatie de spaima cumplita, “cu lanturi la maini si la picioare, poetul a fost tinut un an de zile la Jilava in asteptarea executarii pedepsei cu moartea.(…)Nedreptatea si umilinta erau strigatoare la cer caci nici unul dintre condamnati nu era vinovat de moarte,dar nici macar de temnita…Ei reprezentau cu adevarat sufletul neamului si intreg neamul vibra in jurul lor-or, tocmai puterea aceasta de influenta nationala era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarasii lui Marx.”Inainte de eliberare , a fost silit sa accepte reeducarea .Cand ajunsese in ultima faza a existentei fizice, “zacea pe o targa , bolnav, epuizat, distrus,dar mintea si sufletul ii erau nevatamate.”Poetul avea sa marturiseasca mai tarziu cu mari regrete:”torturat sufleteste am acceptat sa dau o declaratie publica prin care sa-mi reneg trecutul si opera.A trebuit sa scriu in termenii dictate de securisti.Imi rupeam din suflet.Si am simtit ca totusi sunt slab, ca am atins limitele rezistentei, ca sunt umilit si batjocorit daca nu puteam face altfel.Cred ca am contribui la salvarea mulor vieti…Viata fara pata?...Sufletul a fost totusi salvat…Voi trai cu regretul compromisului facut, cu convingerea ca am invins. Am fost pusi in libertate. (…)Chinul meu nu a incetat.Imi iubesc opera, asa cum am trait-o si am scris-o.Compromisul nu a alungat dragostea de curatie si de adevar.”

Nichifor Crainic-Poetul vietii noastre

S-a nascut in anul mortii lui Eminescu la 22 decembrie 1889 in comuna Bulbucata Judetul Vlasca. Remarcat de Alexandru Vlahuţă încă dinainte de primul Război Mondial, Nichifor Crainic s-a impus în câmpul literaturii româneşti ca unul din fruntaşii ei cei mai de seamă. Poet, teolog, doctrinar şi filozof, a condus revista “Lamura”, a întemeiat publicaţia enciclopedică “Cartea Vremii” şi a fost Directorul celei mai prestigioase reviste româneşti apărute în perioada interbelică la noi în ţară, “Gandirea”. Făuritorul curentului gândirist axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism disciplinat, Nichifor

Crainic a fost unul dintre marii dascăli ai Neamului nostru.A fost membru al Academiei Romane si decan al Facultatii de Teologie din Bucuresti. După invazia comunistă, Profesorul Nichifor Crainic a fost arestat în casa preotului român ortodox Ioan Samarghitan din satul Cerghid unde se ascunsese din faţa prigoanei comuniste, şi după lungi şi istovitoare chinuri la care este supus de torţionarii securităţii comuniste, necondamnat, este întemniţat mai întâi la închisoarea Văcăreşti, apoi la cea din Aiud fiind supus unui regim de inaniţie şi teroare zilnică. Forţat să împărtăşească ideile de reeducare ale criminalului regim de la închisoarea Aiud, Nichifor Crainic este constrâns să colaboreze încă din închisoare la ziarul de propagandă mincinoasă “Glasul patriei” (care urmărea să inducă în eroare pe refugiaţii şi exilaţii români din Apus despre realităţile noului sistem comunist, încercând să-i atragă în ţară), şi unde multe din articolele semnate sub numele de Nichifor Crainic, nici măcar nu i-au aparţinut, ele fiind întocmite de scribii nevolnici ai partidului la adăpostul marelui şi renumitului său nume. In cei cincisprezece ani de temnita, Nichifor Crainic a compus in memorie sute de poezii de o frumusete divina, devenind impreuna cu Radu Gyr marii imnografi ai temnitelor romanesti care au intarit sufletele detinutilor de-a lungul unui martiriu de zeci de ani.Grigore Caraza il descrie pe Nichifor ca fiind “o comoara ,un imens depozit de cea mai pura materie cenusie.”Poezia “Cantec de dupa gratii”evidentiaza dragostea de neam din cauza caruia majoritatea detinutilor au fost arestati,setea de libertate si totodata faptul ca libertatea trupului poate fi constransa,dar libertatea sufletului niciodata.

“Am fost facut sa n-am

Pe-acest pamant nimic,

Ca pasarea pe ram

Cobor si ma ridic.

Din dragoste de neam

Pornit-am ca sa cant

Mosia-n care n-am

Doi coti pentru mormant.

Si pentru-aceasta fac

Osanda cea mai grea,

Nici zdreanta-n care zac

Nu e macar a mea.

Si dac-am fost poet

Sau luptator de rand,

Azi sunt doar un schelet

Ce spanzura de-un gand...

C-am fost facut sa n-am

Pe-acest pamant nimic.

Ca pasarea pe ram

Cobor si ma ridic.”

A iesit din inchisoare bolnav de inima, iar la data de 20 august 1972 s-a stins din viata ramand o lumina vie in amintirea celor care l-au cunoscut.

Concluzii
.

Poezia alaturi de credinta si rugaciune i-a ajutat pe cei aflati in suferinta sa supravietuiasca temnitelor comuniste pentru ca mai apoi sa martuireasca prin ce au trecut generatiilor viitoare.Regimul comunist a celor care au trecut prin inchisori a urmarit uciderea detinutilor politici, mai ales pe acei care nu au acceptat compromisuri.Dupa o statistica aproximativa anuntata de postul National de televiziune, in perioada comunista au trecut prin inchisorile din tara noastra intre anii 1945-1964 circa doua milioane de oameni dintre care trei sute de mii au murit.O cifra inspaimantatoare care a fost tainuita pana in anul 2008. Dupa 25 de ani de la eliberarea din 1964 au existat supravieturitorii care au vorbit despre cosmarul din spatele gratiilor. Majoritatea celor care fie au murit in inchisoare,fie la scurt timp de la eliberare si-au lasat povestea trista intr-un volum de versuri sau de proza care va constitui o dovada vie a crimelor comise de comunisti in Romania.Horatiu Comaniciu afirma in prefata lucrarii sale “In lupta neamului”:”Noi stim ca nu xista dinamita mai puternica decat cenusa mortilor.A marilor morti,a celor care s-au sacrificat pentru libertatea ce va veni.Cei morti si cei vii, toti sa lupte pentru libertate, caci a lupta pentru ea, e lupta pentru Dumnezeire.”

Bibliografie

1.Andreica Gheorghe,”Marturii...Marturii din iadul temnitelor comuniste”,Editura 2000,Bucuresti 2000.

2.Branzas Preot Liviu,”Raza din catacomba-jurnal de inchisoare”,Colectia “Document”,Editura Scara,Bucuresti 2001

3. Bordeianu Dumitru “Marturisiri din mlastina disperarii” Editura Scara, Editia a II-a Bucuresti 2001

4.Caraza Grigore, “Aiud insangerat”,Editia a II-a,Editura Conta 2007.

5.Crainic Nichifor,”Soim peste prapastie”-Versuri inedite create in temniele Aiudului Editura Roza Vanturilor, Bucuresti 1990

6.Comaniciu Horatiu “In lupta neamului”-Consiliul national roman,Editura Coresi Freinburg 1985.

7.Hossu Longin Lucia,”Memorialul durerii”,Editura Humnaitas,Bucuresti 2007.

8.Ianolide Ioan,”Intoarcerea la Hristos”,Editura Cristiana,Bucuresti 2006.

9.”Fericiti cei prigoniti-martiri ai temnitelor romanesti”,editie ingrijita de Matei Marin,Bucuresti 2008

10.Grebenea Preot Nicolae “Amintiri din intuneric” Editia a II-a, Editura Scara 2005

11.Marinescu Sergiu Aurel,”Prizonier in propria tara”, Vol.II,Editura Du Style, 1996

12.Viata parintelui Gheorghe Calciu dupa marturisirile sale si ale altora,Editura Cristiana ,Bucuresti 2007

Autor: Agatha Ioana. Toate drepturile rezervate.

Stramosi primitivi sau...civilizatii distruse?

2011-03-03T12:59:00.004+02:00

Oamenii de stiinta sunt de acord in momentul actual cu ideea cum ca Homo Sapiens, in forma in care il cunoastem azi, exista de cel putin 1 milion de ani. Adica cu acelasi potential fizic si mental, tin sa precizez. Si totusi, aceiasi oameni de stiinta , pe baza urmelor gasite arheologic, considera ca ,( si aici citez formularea de pe Wikipedia la preistorie) : a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte epoci istorice luate la un loc.

Oare nu e cel putin dubios ? Nu ii atrage nimanui atentia faptul ca in aceasta perioada de zeci de mii de ani, macar unele grupuri umane ar fi putut ajunge la nivele mai avansate decat cel de unelte din silex si os si de locuit in pesteri ? Sau , ganditi-va numai la arta "primitiva" gasita pe teritoriul Romaniei: statuete ce apartin culturii Cucuteni sau Hamangia. E imposibil ca o minte care sa fie capabila de asemenea gandire artistica si abilitati creative sa nu se fi gandit sa isi puna talentele la treaba si in domenii mai practice pentru a-si imbunatati conditiile de viata.

Mecanismul astrologic si astronomic de la Antikitera; ruinele masive din granit din America de Sud ; harta lui Piri Reis despre care gasiti detalii chiar pe Geticul - sunt doar cateva exemple de cunoastere veche care nu-si gaseste explicatie in contextul primitivismului antic si preistoric.

M-am aplecat in ultima vreme asupra teoriilor lui Robert Charroux si , desi nu sunt in totalitate de acord in unele aspecte, mi se pare totusi mai probabil ceea ce afirma el in urma cercetarilor personale, si anume ca in trecut au mai fi putut fi exista civilizatii avansate pe planeta noastra, decat teoria celor care pun orice artefacte vechi avansate pe seama interventiei extraterestre.

Este foarte posibil ca inainte de potopul universal, pe Terra sa fi existat civilizatii infloritoare si ca acestea sa fi posedat cunostinte stiintifice analoage cu ale noastre, sau diferite, pe care sa le fi transmis mai departe , cu precadere incasilor, mayasilor, celtilor, egiptenilor si grecilor antici - iata concluzia lui Charoux. ( Robert Charroux - Cartea cunoasterii interzise, Ed. Elit, 1999 )

Potop universal? Nu, nu este doar un mit,desi "universal" este totusi cam mult spus. Un fenomen de asemenea amploare incat sa rada populatii intregi a existat , ba chiar e posibil sa fi avut loc de mai multe ori in istoria planetei asemenea evenimente , tinand cont de faptul ca tranformari geologice catastrofale pentru fiintele vii au existat si vor exista intotdeauna. Contrar insa celor care vad in asta o dovada a existentei dumnezeului biblic, relatarea evenimentului care e descris si in mitologia greaca ( drept provocat de mania lui Zeus fata de oameni) pare sa fie preluata de la sumerieni, o civilizatie mult mai veche decat cele mentionate mai sus si este explicabil prin schimbari climaterice manifestate prin modificari ale precipitatiilor si cresterea nivelului marilor ,cu efect inundarea regiunilor joase precum Semiluna fertila, cum este denumit terenul dintre Tigru si Eufrat , dar si....malurile Marii Negre !

Conform unor studii de acum un deceniu,efectuate de William Ryan si Walter Pitman (mai multe detalii, aici ), se pare ca pana prin 7.500 BC, Marea Neagra ( devenita un lac cu apa dulce ), a fost inundata prin canalul Bosfor dinspre Marea Mediterana, o revarsare de proportii semnificative care a facut ca nivelul apei sa creasca cu , spun geologii, nu mai putin de 150 de metri. Dovezi in acest sens: urmele lasate pe rocile stramtorii Bosfor de cantitatile imense de apa revarsata, dar si disparitia unor specii de plante si animale de apa dulce care n-au reusit sa se adapteze la noile conditii. De altfel, si speciile de mamifere marine prezente azi in Marea Neagra sunt destul de rare( foci, delfini) indicand faptul ca au patruns mai recent in acest ecosistem.

In poza de mai jos realizata cu Google Earth, se vad clar urmele fostului bazin , unde apa e mult mai adanca:

Va intrebati, probabil, in acest context, noi de ce nu avem legende ale Potopului, asa cum au alte popoare? Desi nu am un raspuns clar, ipoteza mea e ca pur si simplu, grupurile umane din care s-a format populatia autohtona nu au legatura cu cele care traiau candva aici in trecut. Stim din sapaturile arheologice ca triburile geto-dace erau la origine indo-europene, si ca au migrat aici undeva prin 2000 B.C. , deci la mult timp dupa evenimentul relatat mai sus si nu avem informatii despre cum au tratat acestia populatiile neolitice pe care le-au gasit aici. Asta, ca sa nu mai vorbesc de urmatoarele valuri de populatii migratoare care s-au intersectat in acest spatiu...

Oricum, ar fi interesant daca in urmatorii ani s-ar ocupa cineva de cercetarea arheologica a Marii Negre, s-ar putea sa fim surprinsi de ce s-ar putea gasi, in contextul in care stim foarte bine ca civilizatiile au tins dintotdeauna sa se grupeze in jurul surselor de apa, mai ales dulce. Ca marea noastra ascunde multe secrete, ne-a aratat-o deja descoperirea , cu cativa ani in urma, a cetatii antice scufundate Callatis; din pacate insa nici macar pentru aceasta nu s-au investit suficiente fonduri pentru o cercetare amanuntita, asa ca ma tem ca mai avem destul de asteptat.

Voi continua subiectele abordate aici in articolele urmatoare, dupa o documentare prealabila.

Geticul in cifre..

2011-03-02T21:00:00.002+02:00

Rezultatele chestionarului

Bun găsit prieteni!

Iată cum se prezintă rezultatele chestionarului care ne-a dat grafica peste cap (cu măiestrie), până săptămâna trecută:

În primul rând, 70% din vizitatorii acestui site au o vârstă cuprinsă intre 18 ani si 40 de ani, urmați de vizitatorii ce au până in 18 ani. Acestia și-au ”adjudecat” o cifră de 17%. Restul de procente fiind distribuite vizitatorilor cu o vârstă de peste 40 de ani.

Din toți acești vizitatori:

70% consideră util conținutul acestui site

5% nu il consideră util

si 25% dintre ei nu știu ori nu au dorit să răspundă.

Deasemenea,

76% consideră ca sunt interesante subiectele abordate

2% nu cred ca sunt interesante

si 20% a preferat să dea click pe ”nu știu”

Si in final (referitor la conținutul Geticului),

65% dintre vizitatori crede că site-ul are un conținut bine structurat

12% au o părere contrarie față de cei de mai sus, așa că au dat click pe ”nu”

si, in cele din urmă, 22% au preferat să spună ”pas” la această întrebare.

În acest fel se încheie prima din cele trei părți ale chestionarului. Dacă sunt sau nu bune rezultatele, las pe fiecare dintre voi să aprecieze.

În cadrul celei de-a doua părți mi-am propus să aflu părerea voastră privitoare la eventuala înființare a unui forum/comunități a pasionaților de istorie. Doar 7% dintre votanți au respins ideea înființării unei astfel de structuri, în timp ce 80% dintre aceștia au considerat că ar fi interesantă fondarea acesteia.

În ciudat procentajului ridicat de adepți ai ideii (80%), când aceștia au fost întrebați dacă ar considera oportun ca o eventuală comunitate a pasionaților de istorie să fie fondată sub egida Geticului, și dacă ar dori să facă parte din aceasta, doar 60% din votanți au răspuns afirmativ, remarcandu-se totuși o dublare a procentajului de indeciși.

Partea a treia, (și ultima) a sondajului a fost alcătuită din două întrebări referitoare la grafica pe care Geticul.com o primea acum 6 luni și la fundalul sonor al siteului, de beneficiile căruia se bucură 76% din vizitatori. A! Grafica place la 87% dintre aceștia. :)

În concluzie, dragelor, dragilor, vă multumesc în numele întregii echipe pentru timpul pe care l-ați acordat chestionarului. După cum o sa vedeți în viitorul apropiat, opiniile voastre fac parte din prioritățile noastre.

Nu uitați că mai avem de trecut împreună o etapă. Este vorba despre ”BlogFest”. De pe 7 martie începe votarea. Vă dăruim pasiunea noastră și timpul nostru liber, oferiți-ne un vot. Contează!

2011-02-28T20:08:00.003+02:00

Revoluţia din 1989, o poartă spre libertate?

Libertate, te iubim;Ori învingem, ori murim!...vom muri şi vom fi liberi!

Revoluţia din 1989, este cu siguranţă evenimentul cel mai important ce a marcat istoria României în a doua jumătate a secolului XX. Tragicele evenimente,au avut un impact foarte puternic asupra societăţii româneşti, şi i-au determinat in perioada urmatoare evolutia sa fireasca.. Căderea violentă a regimului comunist din România, a produs schimbări atât de radicale în sânul societăţii, încât chiar sistemul de valori a fost afectat, impunând o nouă realitate social-politica si un nou sistem de valori.

Prăbusirea economică şi scăderea dramatică a nivelului de trai, ridiculizarea valorilor naţionale prin agresivitatea cu care se impunea cultul personalităţii, letargia la care erau aduşi cetăţenii prin opresiunea şi agresivitatea regimului comunist, toate acestea corelate şi cu factori externi vor determina declanşarea evenimentelor din luna decembrie a anului 1989. Înrăutăţirea situaţiei din România în anii '80, a avut un impact cu atât mai negativ cu cât venea după o perioadă de relativă liberalizare şi creştere economică din anii '70. Condiţiile tot mai grele de viata manifestate prin(intreruperile dese de energie electrică şi căldură, raţionalizarea alimentelor,impunerea unor valori laice, au dat de înţeles societăţii că acest regim ducea tara spre colaps economic şi spiritual.În aceste condiţii societatea românească a reacţionat, şi plătind un preţ foarte scump, a făcut pasul spre libertate. Cum va fi înţeles şi cum va evolua acest concept, voi încerca să explic în aceste rânduri.

Nu vreau să intru în detalii cu privire la cele petrecute în ultima lună a anului 1989, şi nici nu voi încerca să conturez o ipoteză asupra celor petrecute pentru a nu cădea victimă hazardului, periculos mai ales în scrierile istorice, şi cu atât mai mult cu cât chiar specialiştii refuză să se pronunţe categoric. Însă ca tineri, de o vârstă cu cei care au vărsat cel mai mult sânge pentru a ne face cadou nouă libertatea, avem obligaţia cel puţin să ne punem unele întrebări. Ma întreb de ce a trebuit să moară atâţia cetăţeni, unde sunt vinovaţii, de ce în România a trebuit să se producă cea mai sângeroasă revoluţie din Europa? Sunt întrebări care s-au mai rostit şi la care tânara generaţie continuă să aştepte un răspuns convingator. Răspunsul îl aşteapta de la istorici sau cercetători, dar mai ales de la cei care cu mâinele pătate de sângele tinerilor – din Piaţa Universităţii, sau din Piaţa Catredalei din Timişoara −, atunci când vine vorba de tânăra generaţie exclamă cu dispreţ: „Tinerii din ziua de azi!”

Românii au murit în decembrie pentru câştigarea unor valori, pentru o reformare totală, de la nivel socio-economic la cel cultural şi intelectual. Ei doreau condiţii de viaţă mai bune, libertaea de expresie, dreptul de a călători , libertatea individuală, intr-un cuvant respectarea si aplicarea drepturilor omului. Ei nu mai suportau să fie sclavii unui sistem falimentar. Doreau un mediu mai activ, unul în care potenţialul intelectual şi creativ să fie cultivat fără constrângeri. Dar din păcate, evoluţia de dupa 1990 a ţării în întreg ansamblul său, a demonstrat că românii s-au grăbit în preluarea unor valori formale din Occident, mai ales că fondul comunist era încă destul de puternic, influenţa lui fiind si astazi foarte puternică.

Libertatea, − un concept atât de relativ – se pare că nu a fost înţeleasă în toate semnificatiile ei de către cei care, lipsiţi fiind în regimul comunist, s-au înfruptat atât de mult din ea după '89, încât s-a ajuns deseori la anihilarea ei. Chiar dacă plasat la nivelul deciziei şi făcând abstracţie de rezultatele obiective ale ei, sentimentul libertăţii este însoţit adesea de iluzia că putem face ce vrem, că a decide fără constrângere exterioară înseamnă şi a decide sustrăgându-ne necesităţii. Se pare că sub acest aspect au înţeles multi români libertatea câştigată cu preţul sângelui.

Pentru a formula o ipoteză, dacă revoluţia a însemnat o poartă spre libertate, trebuie să analizez puţin evoluţia României după căderea regimului totalitar.

România nu şi-a format niciodată o elită care să combine părerea propriei poziţii, cu un efort autentic şi susţinut de a îmbunătăţi situaţia şi perspectivele populaţiei. Românii au fost văzuţi mai mult, ca nişte supuşi decât ca nişte cetăţeni, de către diferitele regimuri politice care s-au perindat la conducere.Şi cu atât mai grav este că datorită simţului civic, care, − trebuie să recunoaştem − cam lipseşte românilor, aceştia au acceptat cu uşurinţă acest rol de supus. Prin această atitudine, a fost înlesnită activitatea unei elite politice – formată mai ales din comunişti de rangul doi – şi căreia îi lipsea conceptul de bine public, prin care interesele ţării au fost subordonate celor individuale si de clan.

Revoluţia a învins, însă transformările la nivel de sistem, dureroase si fara efecte profunde au fost lente.. Iar îndepărtarea de ce ce înseamnă „Vechiul Regim” se poate realiza în mai multe direcţii alternative, − aşa cum ne arată decalajele mari dintre fostele tări comuniste – nu neapărat cel al democraţiei. Din păcate practica postcomunismului a înlăturat repede iluziile privind şansa unor transformări rapide şi nedureroase, în direcţia modelului occidental.

Liderii politici din Polonia, Ungaria şi Cehia s-au distins de la început prin eforturi susţinute de reformare. La noi s-au împotmolit într-o tranziţie paralizantă, cu perspective modeste de a ieşi din subdezvoltare cronică şi sărăcie.

Dacă foştii comunişti metamorfizaţi în „socialişti”, au rămas in Europa de Est dominant la putere, ei au avut tendinţa să continuie aceleaşi metode perimate, de guvernare, cu rezultate nefaste. Instituţiile statului infestate de corupţie şi incompetenţă, au devenit progresiv irelevante şi nefuncţionale în democraţie. În aceste condiţii, singurele metode de a avea succes economic, au fost acaparea ilegală de proprietăţi de la stat şi o administrare frauduloasă prin evaziune fiscală masivă, prin mituirea oficialităţilor, uneori prin violenţă şi asasinate. Cam aşa începea să fie înţeleasă libertatea atât de scump câştigată.

„Modul de viaţă” devenit „normal” sub dictatura partidului unic a afectat profund gândirea şi comportamentul populaţiei şi a crea o societate cu mentaliatate maladivă ce se reflectă şi în relaţii interpersonale, criteriile de promovare, distribuirea bunurilor, aplicarea justiţiei şi exercitarea puterii politice. Moştenirea comunistă cuplată cu meschinăria şi duplicitatea de provenienţă orientală au contribuit la răspândirea activităţilor ilegale în cadrul societăţii, la degradarea relaţiilor sociale şi la compromiterea ideii de democraţie şi libertate în România postrevoluţionară.

În avântul nostru de a recupera decalajele faţă de restul Europei, am fost supuşi unei şcoliri foarte dure asa-zisa şcoala a drepturilor şi libertăţilor omului. Astfel, oamenii au înţeles că libertatea înseamnă să furi din fabrica în care ai lucrat, copii au înţeles că a fi liber înseamnă a renunţa la orice formă de respect faţă de părinţi, rude, profesori, părinţii au înţeles că le pot impune copiilor orice fără a ţine cont de capacităţile, caracteristicile psihologice ale acestora, că te poţi lăsa pradă viciilor fără a mai ţine cont că poţi deveni un pericol social sub influenţa lor. Politicienii au înţeles libertatea ca pe dreptul lor de a deturna viitorul acestei ţări, de ai refuza orice ieşire la lumină, de a o arunca în haos. Judecătorii au înţeles libertatea prin eliberarea delicvenţilor, prin a închide ochii la cele mai mari escrocherii care au dus la înstrăinarea bunurilor create in lunga perioada de exil comunist. Organele de ordine, şi care ar trebui să aibă în grijă siguranţa cetăţeanului, au înţeles libertatea prin fraternizarea cu infractorii. Tinerii au înţeles libertatea ca o negare a orcărui tip de valori specific înaintaşilor, şi crearea propriului sistem axiologic, ce va fi mereu contestat şi negat de către generaţiile mai înaintate în vârstă.

Abuzul dăunează grav libertăţii. Iar în România excesul nu este doar tolerat, ci de-a dreptul încurajat. De la tutun, droguri şi alcool la violenţă nu este decăt un pas. Căci libertatea văzută de români după revoluţie înseamnă a face în mod curent ce doreşti fără nici o constrângere.

Octavian Paler într-o destăinuire către un literat, surprindea această trecere de la comunism la „democraţie”, pe cât de metaforic pe atât de real: „Aşa am, trecut, domnule Daniel Cristea-Enache din lumea veche în aceasta „nouă”, cum îi ziceţi dumneavoastră. Dar e oare chiar „nouă”? Nu cumva ea intră perfect în formula lui Nicolae Filimon „ciocoii vechi şi noi”?

Comunismul a fost, categoric nu timp al măştilor. Acum măştile au căzut. Lichelele sunt mai sincere. Mitocanii nu se mai prefac. Pudibunzii ipocriţi s-au repezit la revistele pornografice. Canaliile l-au făcut pe Caţavencu şă pară un diletant. Şi-mi aduc aminte de noii îmbogăţiţi din romanele lui Camil Petrescu. Sub măşti au apărut am impresia, chipuri necunoscute... Prin anii '80, circula prin Bucureşti, şi poate şi prin provincie: „Aş vrea să trăiesc o zi după” (adică după căderea lui Ceauşescu). A trecut nu o zi. Au trecut şaptesprezece ani. Şi nu îmi place deloc cum arată (ca să ma exprim eufemistic) societatea românească, după. Gândul cel mai neplăcut e că nu ştiu ce mai pot spera. În cutia Pandorei, speranţa – ziceau grecii – era închisă la un loc cu toate relele. Relele au ieşit, se văd se dau în spectacol, dar speranţa nu a apărut încă. Să fi minţit mitul?”

Se pare că într-adevăr mitul libertăţii (luată în sensul cel mai benefic) a murit. Relele şi ele „îşi fac de cap” iar dacă ne uităm la buletinele de ştiri vom vedeam că abundă informaţii despre infracţionalitatea (în toate laturile ei) crescândă. Acum suntem prizonieri propriilor noastre plăceri, vicii, inconştienţe, şi asta în virtutea libertăţii. Odată cu înaintarea în postcomunism libertatea devine tot mai mult o utopie. Dar,cel mai dureros este că pentru acest vis nerealizabil au murit oameni. Multi dintre ei tineri aveau sperante un incredibil curaj si o mare dorinta de schimbare.Dar prezentul nu este incurajator.Suntem parcă intr-un tunel în care eu nu vad luminiţa.Şi ceea ce mă îngrozeşte este că văd prea mult întuneric,simt mirosuri fetide şi prea multa singuratate.

Bibliografie

ENACHE, Cristea, Daniel, Convorbiri cu Octavian Paler, Editura Corint, Bucureşti, 2007

FILIPESCU, Nicolae, Occidentalizare postcomunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2002

GALLAGHER, Tom, Furtul unei naţiuni, România de la comunism încoace,Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

HOLMES, Lesli, Postcomunismul, Editura Institultul European, Iaşi, 2004

coord. MURGESCU, Bogdan, Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2007

Aripi...

2011-02-28T19:49:00.000+02:00

Sustine aviatia din Romania! "2% pentru Aripi Romanesti - 2011"

Pentru ca fiecare contributie materiala, cat de mica, valoreaza enorm pentru sustinerea promovarii aviatiei, Asociatia "Aripi Romanesti", lanseaza din 21 februarie 2011, campania de strangere de fonduri "2% pentru Aripi Romanesti - 2011". Rezultatele Asociatiei "Aripi Romanesti" ce privesc promovarea aviatiei in anul 2010 sunt valoroase: expoziţia itineranta de fotografie aviatica "Asul regasit - Dan Valentin Vizanty" desfasurata in Bucuresti, Rosiori, Craiova si Cluj Napoca, campania de constientizare "Opreste Distrugerea Muzeului Aviatiei" si colaborarea
cu organizatorii mitingurilor aeriene in scopul promovarii evenimentelor aviatice din Romania.

Ce este sistemul 2%?

Sistemul "2%" permite contribuabililor, persoane fizice, sa directioneze 2% din impozitul lor pe venit catre o organizatie neguvernamentala. Este sistemul prin care fiecare are posibilitatea sa
decida in mod direct ce se intampla cu impozitul lui si nu implica nici un cost financiar suplimentar din partea contribuabilului. Daca nu folosesti optiunea de a directiona 2% catre o organizatie precum Asociatia "Aripi Romanesti", suma respectiva va fi incasata si gestionata de stat.

Cum poti sustine aviatia din Romania?

Fie ca ne esti prieten, admirator sau colaborator, sta in puterea ta sa sustii promovarea aviatiei in Romania! Cere statului sa redirectioneze catre Asociatia "Aripi Romanesti" 2% din impozitul pe
venit ! Directionarea a 2% din impozitul tau este o optiune si nu o obligatie.

De ce sa redirectionati 2% din impozitul pe venit catre Asociatia "Aripi Romanesti?

Descarca formularul 230 precompletat de la
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit: 24832215
Cont bancar IBAN: RO72 BREL 0002 0001 3029 0101

Informatii extinse privind procedura de redirectionare a 2% din impozitul pe venit precum si formularele necesare, pot fi obtinute si de la administratiile financiare sau de pe site-ul Asociatiei "Aripi Romanesti" de la http://www.aripiromanesti.ro.

Daca nu ai timp sa trimiti prin recomandata sau sa depui declaratia la Administratia Finantelor Publice sau daca ai adunat mai multe declaratii, ni le poti trimite prin posta si ne ocupam noi de
formalitatile de trimitere si depunere la Administratia Finantelor Publice. Adresa noastra este:

Asociatia "Aripi Romanesti"
Str. J.S. Bach, Nr. 12, Sc. C,
Et. 1, Ap. 23,
Sector 2, 020204
Bucuresti, Romania

In cazul in care ai nevoie de ajutor, contacteaza la telefon: 0734.101.887 sau e-mail: pr@ aripiromanesti.ro si vei afla mai multe informatii despre campania "2% pentru Aripi Romaneşti - 2011".

Actioneaza acum! Termenul pentru depunerea declaratiilor este 16 mai 2011, dupa aceasta data contribuabilii pierzand dreptul de exercitare a optiunii. Asadar, trimite acum formularul tau!
Pentru a contribui la promovarea aviatiei si aeronauticii romanesti in tara si peste hotare;
Pentru a ajuta la educarea si sensibilizarea opiniei publice cu privire la aviatie si la activitatile adiacente acesteia; Pentru ca am dovedit ca avem capacitatea de a lucra in proiecte complexe, inclusiv cu entitatile guvernamentale si private, printre care Statul Major al Fortelor Aeriene, Aeroclubul Romaniei, Muzeul Aviatiei si comunitatea Romanian Spotters .

Completeaza formularul 230 si depune-l pana la data de 16 mai 2011!http://bit.ly/fjeQVv sau de pe site-ul Asociatiei "Aripi Romanesti" si completeaza datele tale in sectiunea I. DATE DE IDENTIFICARE A CONTRIBUABILULUI. Nu este necesar sa completezi alte campuri !

Semneaza si dateaza formularul.

Trimite formularul prin posta prin scrisoare recomandata sau depune personal formularul la Administratia Finantelor Publice a localitatii de domiciliu pana la data de 16 mai 2011. Adresele Administratiilor Finantelor Publice pot fi gasite la http://bit.ly/gJbCaV sau pe site-ul ANAF.

In cazul in care obtii si alte venituri decat cele din salarii, trebuie sa depui si formularul 200:

Descarca formularul 200 de la http://bit.ly/hHJpU9 sau de pe site-ul ANAF si completeaza-l pentru anul 2010 la toate capitolele aferente tipului de venit obtinut, inclusiv la sectiunea Capitolul III . DESTINATIA SUMEI..., unde bifezi casuta 2. Sustinerea unei entitati non-profit si completezi cu datele de mai jos: Denumire entitate nonprofit: Asociatia "Aripi Romanesti"

Cifruri ale caror solutii, s-au pierdut in istorie...

2011-02-28T19:14:00.000+02:00

Cifrul Dorabella

Fascinatia compozitorului britanic Edward Elgar pentru coduri, a mers pana intr-acolo incat acesta codifica propriile creatii musicale. De exemplu, compozitia “Variatiuni pe o tema muzicala”, este mai cunoscuta sub numele de “Enigma”, din pricina comentariului criptic scris pe notele de program pentru prima reprezentatie a piesei, in anul 1889.

“Nu voi explica Enigma” – afirma compozitorul, “Intelesul ei ascuns” si va avertizez ca aparenta legatura dintre Variatiuni si Tema este adesea neintemeiata; mai mult, pe parcursul intregii piese se desfasoara o alta tema, dar care nu este “interpretata”.

Mai mult decat atat, fascinatia lui Elgar pentru intelesurile ascunse, s-a manifestat si dincolo de portativ. Scrisorile pe care le trimitea prietenilor sai fiind pline de intelesuri ascunse si jocuri de cuvinte.

Pe data de 14 iulie 1897, Elgar a trimis o scrisoare unui prieten mai tanar, scrisa cu un cifru care pana in ziua de astazi nu si-a gasit solutia. Mesajul este compus din 87 de caractere si pare sa foloseasca un alfabet din 24 de litere. Desi analiza de frecventa sugereaza faptul ca dincolo de simbolurile reprezentate sta o secventa relativ simpla, nici un spargator de coduri nu a reusit sa il fisureze macar, cu ajutorul acestei metode. Unii criptanalisti au folosit o cheie descoperita in una din cartile lui Elgar, in care a notat simbolurile folosite in cifrul Dorabella, insa aplicarea acesteia cifrului nu releva un mesaj inteligibil.

Un mit care nu ar trebui sa existe:

2011-02-26T23:45:00.002+02:00

Harta imposibilă.

Una din hartile amiralului turc din secolul 16, Piri Reis, starneste controverse si poate da peste cap toata istoria umanitatii.

Concluziile savantilor – o harta facuta din avion sau alt aparat de zbor, o harta mai veche decat gheata care acopera Antarctica, o harta mai detaliata decat hartile tactice ale armatei americane, o harta pe care a folosit-o si Columb ca sa “descopere” America – o harta venita din adancurile istoriei umanitatii care ne poate schimba sistemele de valori sau istoria asa cum o stim.
.

Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul saisprezece, care avea ca pasiune colectionarea de harti de navigatie vechi. Dupa o batalie pe mare, amiralul a capturat cativa marinari dusmani. Unul dintre ei, ca sa scape cu viata, s-a laudat ca a fost pilot in flota lui Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia in Lumea Noua. Piri Reis, intotdeauna in cautare de noi informatii, l-a intrebat pe om daca Columb a descoperit Lumea Noua din intamplare sau stia ca exista pamant peste ocean. Pilotul I-a raspuns ca acesta avea o harta, a carui copie o detine si el, si pe care I-a inmanat-o amiralului. Acesta, folosindu-se de ea si de colectia lui de harti antice, a desenat o harta a lumii in 1513. Aceasta este povestea hartii lui Piri Reis, mai mult sau mai putin romantata. Surprizele si semnele de intrebare de-abia acum incep.
.

In 1929, un grup de istorici, cercetand sectiunea haremului Palatului Topkapi din Istambul, au gasit aceasta harta intr-o gramada de moloz. Istoricii au fost uimiti cand au descoperit ca harta prezinta clar coasta de nord si de sud a continentului american. Si mai uimiti au fost sa descopere pe vechea harta facuta la 1513, continentul Antarctica, care nu a fost descoperita pana in 1818.

In 1953, un ofiter al marinei turce a trimis harta lui Piri Reis Inginerului sef al Oficiului Hidrografic Naval al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut ajutorul capitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai colaborase, o autoritate in materie de harti antice. Raportand harta la cele existente, aceasta nu numai ca s-a dovedit a fi perfecta, dar chiar a mai adus corecturi hartilor moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis, Groenlanda e reprezentata prin doua insule separate. Aceasta informatie a fost confirmata recent de un explorator polar francez, care a descoperit cu ajutorul sondelor ca sub stratul de gheata sunt intr-adevar doua insule. In Antarctica, prin acelasi procedeu s-a descoperit ca sub calota de gheata exista vaile si muntii descrisi de harta lui Piri Reis, deoarece harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci da si indicatii topografice privind interiorul acestor continente. Lanturile muntoase, varfurile, insulele, fluviile si platourile sunt insemnate cu cea mai mare exactitate.

Confirmand toate acestea si multe alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la urmatoarele concluzii:

1. Columb a avut o harta in calatoria sa spre America, care arata coastele Yucatanului, Guatemalei, Americii de Sud pana la Stramtoarea Magellan si o mare parte a coastei Antarcticii.

2. Harta originala are cel putin 5.000 de ani, iar unele date arata ca poate chiar mai mult. Unele parti de uscat care apar pe harta sunt acoperite de gheturi de mii de ani.

3. Doar cartografi foarte experimentati din zilele noastre ar putea desena o harta cu un grad de acuratete atat de mare, si numai dintr-un avion.

Ca sa adanceasca misterul acestei harti, studii ale unor profesori ca Charles H. Hapgood sau Richard W. Strachan au aratat ca originalul hartii dupa care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriana de la o foarte mare inaltime, deoarece harta seamana perfect cu o fotografie a pamantului realizata din satelit, unde, datorita formei sferice a Pamantului, continentele situate mai departe de centrul imaginii “aluneca in jos” , la fel ca pe harta lui Piri Reis.

Capitanul Mallery sustine de asemenea ca harta nu se putea realiza decat dintr-un aparat de zbor, fiind prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei si din Alaska care nu erau trecute nici pe hartile strategice ale Armatei americane. Pe langa asta, adauga el, “stiau sa calculeze longitudinea, lucru pe care noi inca nu il stiam acum doua sute de ani”.
.

Profesorul Charles H. Hapgood sustine ca deoarece calota glaciara a Antarcticii se presupune ca are 100 de milioane de ani, exista doua posibilitati asupra perioadei in care a fost facuta harta initiala: ori calota glaciara este de factura recenta, cateva mii sau zeci de mii de ani, ori originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand inca omul nu exista. Aceste doua prezumtii sunt respinse de comunitatea stiintifica, deoarece fiecare dintre ele ar da peste cap tot ceea ce credem noi ca reprezinta istoria umanitatii, de aceea harta lui Piri Reis este considerata doar o curiozitate, printre multe altele care ne-ar schimba poate sistemele de valori sau istoria.

Codul din opera lui Platon

2011-02-26T13:43:00.001+02:00

Codul lui Platon a fost decriptat!

O serie de "mesaje secrete" ascunse în câteva dintre cele mai celebre texte scrise de Platon au fost descoperite de un reputat profesor universitar din Marea Britanie.

Textele lui Platon au fost analizate şi dezbătute în ultimii 2.000 de ani de cele mai luminate minţi ale omenirii, însă, potrivit unei descoperiri recente, se pare că operele celebrului filosof grec nu şi-au dezvăluit încă toate secretele.

Codurile descoperite de un reputat profesor britanic de la Universitatea din Manchester sugerează faptul că Platon ar fi fost un discipol secret al filosofului Pitagora şi că a împărtăşit credinţa acestuia potrivit căreia secretele universului pot fi relevate cu ajutorul numerelor şi al matematicii.

Platon este considerat cel mai mare dintre toţi filosofii din Grecia Antică. Alături de mentorul său Socrate şi de elevul său Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei şi ştiinţei culturii occidentale.

În opinia profesorului Jay Kennedy, una dintre cele mai importante teorii ale lui Platon este ascunsă în textele sale: "Operele lui Platon” au jucat un rol major în apariţia culturii occidentale, însă ele sunt misterioase şi se încheie prin ghicitori. În Antichitate, mulţi dintre discipolii lui au declarat că operele sale conţin o serie de coduri secrete, însă această teorie a fost respinsă de savanţii din epoca modernă. Este o poveste veche şi lungă, însă eu am reuşit să sparg acest cod. Am dovedit faptul că operele sale conţin într-adevăr coduri şi simboluri, iar descifrarea lor va conduce la descoperirea filosofiei secrete a lui Platon.

Cheia codului folosit de Platon constă în portativul muzical grec, alcătuit din 12 note, foarte popular în rândul discipolilor lui Pitagora.

Profesorul a descoperit faptul că frazele, cuvintele şi temele folosite de Platon sunt despărţite de intervale regulate în scrierile sale, iar acestea coincid cu spaţiile dintre cele 12 note muzicale ale portativului grec.

Cea mai celebră dintre operele sale, "Republica", conţine 12.000 de rânduri homerice. Profesorul britanic a descoperit faptul că la fiecare 1.000 de rânduri Platon revine la tema muzicii. Într-un alt dialog al lui Platon, "Banchetul", cuvintele care descriu armonia şi unitatea apar cu aceeaşi frecvenţă cu cea dintre spaţiile de pe portativ.

În portativul grec, unele note sunt armonioase, plăcute auzului. Altele sunt stridente, având nevoie să fie urmate de o notă plăcută, pentru a atenua tensiunea muzicală pe care au creat-o.

În liniile de text corespunzătoare notelor muzicale armonioase, Platon a scris cuvinte asociate cu iubirea şi cu buna dispoziţie. În rândurile corespunzătoare notelor stridente, filosoful grec a scris despre război şi moarte.

Tot profesorul Jay Kennedy, al cărui studiu a fost publicat în revista Apeiron, consideră că acest tipar al simbolurilor era evident pentru discipolii lui Pitagora.

Cu un secol înainte, Pitagora declarase că planetele şi stelele produc o muzică ce nu poate fi auzită - "armonia sferelor" - şi că secretele universului pot fi relevate cu ajutorul matematicii.

Prezenţa şi natura codurilor secrete sugerează faptul că şi Platon a aderat la această concepţie şi, cu 2.000 de ani înainte de naşterea ştiinţei moderne, filosoful grec a lăsat un mesaj secret în operele sale, sugerând omenirii faptul că matematica şi tiparele logice sunt acelea care guvernează universul, nu zeii.

Secretomania reprezenta ceva normal în Antichitate, în special în cazul scrierilor esoterice şi religioase, însă pentru Platon era o chestiune de viaţă şi de moarte. Platon a avut o existenţă dramatică. El a scris cel puţin 30 de opere şi a înfiinţat prima universitate din lume, numită "Academie". Platon le-a permis femeilor să studieze la Academie, contrar tradiţiilor din acele vremuri, şi a fost unul dintre primii apărători ai iubirii romantice, opunându-se căsătoriilor aranjate de familie şi apărând homosexualitatea.

Sursa “Mediafax”

Istoria, fără secrete...

2011-02-21T22:23:00.001+02:00

”Ultima cină” dezvelită de secrete

”Ultima cină” sau ”Cenaclul” este o pictură realizată in două straturi de tempera si ulei pe un suport gipsat. Aceasta masoară 8,80 x 4,60 metri si a fost realizată intre anii 1494 si 1497 de catre artistul fiorentin Leonardo da Vinci.

Această pictura este una dintre cele mai mari realizate de artist si singura pictură murală a acestuia care a rezistat până in zilele noastre. Această reprezentare imortalizează momentul imediat următor după ce Iisus afirmă ”Unul dintre voi mă va trăda.” Leonardo a reprezentat emoțiile, reacțiile și gesturile apostolilor prezenți la cină, după afirmarea acestui lucru de catre Iisus.

În realizarea acestei lucrări, Leonardo a decis să experimenteze o nouă tehnică, cea a culorilor pe ulei. Deși efectul imediat a utilizării acestei tehnici a fost admirația întregii comunități artistice a vremii, în timp, decizia artistului s-a dovedit a fi una pripită, deoarece, la nici două secole de la terminarea lucrării, aceasta se afla intr-o evidentă stare de degradare. Totuși trebuie menționat că la acest fapt a contribuit si umiditatea din încăperea in care este pictura.

Astăzi, cu ajutorul tehnicii, a fost posibilă restaurarea picturii așa cum nimeni nu a mai facut-o până acum. O să las imaginile să vorbească, dacă totuși aveți nelămuriri sau vreți sa vedeți mai bine un detaliu anume, puteți lăsa un comentariu.

Imaginile sunt preluate din documentarul realizat de http://www.leonardo3.net/leonardo/home.htm

Anotimpul Reginelor

2011-02-19T14:19:00.003+02:00

Cu măiestrie și-au făcut loc in multicolora mea bibliotecă astăzi, 3 volume unice.

Primul, a ieșit de sub tiparniță in anul 1805 intr-o tipografie italiană din Paris. Uimitor este felul in care a rezistat celor 207 ani de viață.

Al doilea, este datat 1858. Acesta se remarcă prin graficele de o claritate exemplară.

Al treilea, este datat 1866, si este totodată ”Printesa Balului” fiind cel mai fragil dintre toate.